Este o perioadă în care democraţia, stabilitatea, securitatea României sunt ameninţate şi din exterior, dar şi din interior, pericolele interne amplificând ameninţările ce vin din afara ţării. Pentru a înţelege mai bine aceste aceste vremuri tulburi în care trăim, ameninţările, dar şi propaganda politică şi mediatică pro-rusă şi filonul acesteia, l-am invitat la un dialog pe fostul consilier prezidenţial Iulian Fota, specialist în securitate, în politică internaţională şi în afaceri strategice.
Am vorbit despre ameninţările externe şi vulnerabilităţi interne, despre pregătirea, dar şi minusurile sistemului de securitate în faţa ameninţărilor de azi, despre necesitatea ca România să fie pregătită pentru o agresiune militară, despre capcana neutralităţii – un termen frecvent invocat de politicieni ultranaţionalişti anti-occidentali – care este o formă de a vasaliza România faţă de Rusia, despre mesajele aliniate la propaganda pro-rusă pe care le transmit constant George Simion şi Diana Şoşoacă, despre vizitele de prietenie ale acesteia la Ambasada Rusiei, despre propaganda pro-rusă care se face în România şi lipsa de comunicare pe acest subiect a autorităţilor din sistemul de securitate.
„Nu este în ADN-ul nostru strategic să stăm fără un protector mare”
Ne despart mai puţin de trei luni de alegeri, parlamentare şi prezidenţiale, de acestea din urmă depinzând şi parteneriatele strategice, şi politica externă a României pe cel puţin cinci ani. Domnule Iulian Fota, pericolul cel mai mare vine, în această perioadă, dinspre vulnerabilităţile interne sau dinspre ameninţările externe?
Ar fi util să explicăm pe scurt relaţia dintre vulnerabilităţi şi ameninţări, pentru că aşa înţelegem mai bine situaţia. Ameninţările sunt elemente, procese, cauze externe care ne pot face rău. Şi aici aş sublinia un aspect: ideea de securitate, la fel ideea de strategie de securitate sunt strâns legate de ideea de inamic. Dacă nu ar fi cineva care să vrea să-ţi facă rău, nu ar mai avea sens să discuţi despre securitate. Ameninţările sunt, aşadar, cauză externă. Vulnerabilităţile sunt tot nişte ameninţări, dar au cauză internă, sunt disfuncţionalităţi, ineficienţe legate de însăşi funcţionarea sau însăşi existenţa ta ca actor internaţional. Problema mare este că vulnerabilităţile amplifică ameninţarea. Cel care vrea să-ţi facă rău va încerca întotdeauna să profite de vulnerabilităţile tale, pentru că în felul acesta efectul distructiv al ameninţărilor va fi mai mare.
Atâta timp cât sunt ample şi relaţia este asimetrică, cum e relaţia noastră cu Rusia, ţările mici şi mijlocii – cum e şi România – nu pot controla foarte bine aceste ameninţări, de aceea şi sunt disperate după alianţe. Dacă vă uitaţi la istoria statului român modern, începând de la Cuza încoace cel puţin – dar logica aceasta e valabilă şi înainte de acel moment –, o să vedeţi că România nu are intervale mari de timp în care să stea fără un protector extern. Că a fost tratatul secret cu Germania şi Austro-Ungaria, că a fost înţelegerea, din Primul Război Mondial, cu Franţa şi Marea Britanie, că a fost protecţia oferită de URSS pentru că am acceptat să facem parte din Tratatul de la Varşovia, că astăzi este NATO, nu este în ADN-ul nostru strategic să stăm fără un protector mare, tocmai pentru că această capacitate a noastră de a controla ameninţările este redusă.
Ce pot face ţările mici şi mijlocii, ca România? Trebuie să aibă talentul de a-şi controla, a-şi gestiona corect vulnerabilităţile.
În Strategia Naţională de Apărare din 2010, pe care am scris-o – intra în atribuţiile mele profesionale de consilier prezidenţial – are două merite: unul este acela că introduce conceptul de vulnerabilităţi, care s-a păstrat şi azi, iar al doilea că pune accent pe vulnerabilităţi care sunt mai numeroase decât ameninţările (iar astăzi este şi mai grav ăn comparaţie cu 2010).
„Cea mai mare vulnerabilitate a României este deprofesionalizarea ei, ca ţară”
Care sunt, în acest moment, cele mai mari vulnerabilităţi şi cele mai mari ameninţări externe la care suntem expuşi?
Vulnerabilităţile noastre au aproape un caracter istoric. Sunt probleme istorice acumulate în timp şi niciodată rezolvate sau tranşate corespunzător, fiind completate cu o anumită influenţă a momentului.
Cea mai mare vulnerabilitate a României este deprofesionalizarea ei, ca ţară. Din cauza anilor de selecţie negativă, din cauza discreditării ideii de învăţământ, de cercetare, din cauza fabricilor de diplome, România s-a deprofesionalizat de la an la an. În opinia mea, în ultimii ani, prostia, deprofesionalizarea au distrus mai mult decât corupţia. De aceea şi calitatea discuţiilor publice este execrabilă. Sunt discuţii care nu se fac între specialişti şi oameni cu un anumit nivel de educaţie, ci e un dat cu părerea general, care nu ajută pe nimeni. Pe fondul acestei deprofesionalizări, se diluează pătura pro-occidentală şi stau să mă gândesc prin ce mai rămânem noi legaţi de Occident?
O a doua mare vulnerabilitate este polarizarea socială infernală. Avem o acumulare periculoasă de avere la vârf – ăştia sunt foarte puţini –, iar imensa majoritate a poporului trăieşte prost sau foarte prost. Nimeni nu se uită serios la aspectul acesta, dar stăm prost. România are un potenţial mare de uttilizare a acestor frustrări, din cauza acestei polarizări.
O altă vulnerabilitate pe care o văd ca fiind foarte mare este confizia ideologică în care ne aflăm vizavi de ceea ce suntem noi, ca popor. Unii ne asumăm că suntem daco-rămani, ca subsemnatul – eu rămân pe linia înaintaşilor care au spus că de la Roma ne tragem şi suntem urmaşii lui Traian –, dar există un segment care se consideră a fi daci. Aţi putea să spuneţi: care e diferenţa? Dacă suntem daco-romani, urmaşi ai Romei, suntem în simbioză cu Occidentul, suntem alături de neamurile noastre latine, suntem acolo unde ne este locul. Dacă spunem că suntem numai daci, mergem pe abordarea protocroniştilor şi a dacopaţilor potrivit cărora romanii au venii să ne ia aurul, aşa cum astăzi Uniunea Europeană ne tratează în genunchi. Logica acestui tip de gândire este că dacii trebuie să se elibereze de ocupant, de invadator (în trecut – Imperiul Roman, azi – Uniunea Europeană) şi ce urmează? Un război de eliberare (fie el militar, politic, hibrid). Confuzia asta ideologică este foarte păcătoasă şi trebuie tratată cu atenţie.
Astea sunt vulnerabilităţi strategice sau istorice. Evident, peste ele putem pune proasta funcţionare a sistemului de pensii ori incapacitatea de a reduce deficitul bugetar (suntem singura ţară europeană care, în 35 de ani, a fost tot timpul pe deficit). În plus, sistemul de securitate nu e pregătit pentru vremurile astea proaste, dar e o problemă pe care nu o putem rezolva din cauza nerezolvării celorlalte.
În ce sens nu e pregătit sistemul de securitate să facă faţă ameninţărilor de azi?
Sistemul de securitate în România nu a fost niciodată modernizat în ansamblul său. Nu a existat un moment zero în care să tragem o linie. Prin 2005, 2006 ar fi fost un moment ideal pentru aşa ceva, tocmai intrasem în NATO şi eram într-o perioadă liniştită. Modernizarea s-a făcut punctual, doar la unele instituţii. A început cu Armata, că aşa a solicitat NATO, apoi au intrat în jocul acesta serviciile de informaţii, după care ne-am oprit. Instituţii importante din sistemul de securitate naţionale, precum Ministerul Afacerilor Externe sau Ministerul de Interne, nu au trecut prin niciun proces de modernizare. În plus, noi nu ne-am uitat niciodată la ansamblu, aceste instituţii funcţionează într-un tot unitar. Sistemul se securitate naţională e un sistem de sisteme. Când ne-am văzut în NATO, ni se părut că toate problemele s-au rezolvat, Rusia era slabă, război nu era, şi ne-am zis că de ce să ne batem capul cu o chestie care ea în esenţă e complicată? Acum ajungem să ne dăm seama că au venit peste noi vremuri foarte proaste şi nu sunt convins că maşinăria noastră o să reziste. Se văd deja nişte disfuncţionalităţi mai ales la nivelul Ministerului de Interne, acolo au fost probleme mai mari, în ultimi ani. Dar sunt convins că şi în alte zone sunt. Dacă va exista o confruntare majoră, cu provocări serioase de securitate naţională, mai ales pe segment militar, nu sunt convins că ne descurcăm prea bine.
Asta nu înseamnă, însă, că nu s-au făcut şi lucruri bune, dar trebuie amintite şi celelalte, pentru a întregi tabloul.
Puteți citi continuarea interviului pe https://putereaacincea.ro/iulian-fota-neutralitatea-este-o-forma-de-a-vasaliza-romania-fata-de-rusia/
