Cum provin dintr-o familie de contabil sărac, cu patru copii, fiind ultimul născut într-o constelație destul de complicată, aș putea spune că am cunoscut complicațiile vieții destul de devreme. Asta nu se uită niciodată, drept care, cu fiecare prilej în care dreapta democrată aducea în prim-plan importanța elitelor, lăsând deoparte nevoile păturilor sociale mai nefavorizate, luam în sinea mea o distanță sinceră, dar clară, față de asemenea dezvoltări. Pe de altă parte, marcat de condițiile neprielnice ale vieții din copilărie, mi-am dorit mereu să mă pot desprinde de lumea periferiei de mare oraș din care proveneam, făcând un salt înainte și, pe cât posibil, în sus. Aveam deci motive foarte personale de a prețui elitele, mai ales pe cele artistice și cărturărești – cele unde creativitatea originală este cea mai vizibilă – considerând aproape de la sine înțeles că aportul original la cultura națională și, desigur, universală merită să fie observat, evidențiat și răsplătit de societate. Având în vedere aceste două premise, datorate unor condiții timpurii de viață și unor opțiuni nu cu mult ulterioare, cristalizate destul de devreme în cugetul meu, am socotit mereu că mă aflu într-o dilemă foarte fluidă, dinamică. Atunci când dreapta venea cu propuneri care afectau lumea săracă din care proveneam mă socoteam personal vizat și oarecum ultragiat și deveneam prudent. Pe de altă parte, când stânga mă întâmpina – pe mine și pe alții ca mine, proletari ai intelectului destinați unor evoluții profesionale mai ales și mai mereu bugetare – cu decizii nivelatoare, care netezeau artificial (sau puteau să o facă) „vârfurile”, eforturile unor energii alimentate de muncă asiduă și de țâșniri de inventivitate meritând aplauze, treceam instinctiv de partea cealaltă. Această „inconsecvență” m-a determinat să accept sloganul conform căruia intelectualul este, prin excelență, un spirit neliniștit, interogativ, plasat prin proprie alegere la răscruci de conștiință, neîmpărtășind soarta fericită a celor cu convingeri imuabile. Eram conștient, totuși, că între unul ca mine, pe de o parte, și altul care, să zicem, ajuns un personaj politic reprezentativ, se dezice de programul cu care a pornit la drum pentru a lua calea demagogiei și a traseismului politic, pe de altă parte, separația era garantată de niște principii, de un tip de angajament civic și politic, și de niște pași concreți ce se cuvenea să fie (sau nu) făcuți. Una este să te angajezi politic și alta să nu o faci. Una este să ai convingeri, și alta să le schimbi de la o zi la alta pentru că, de fapt, pentru tine ele nu sunt decât un instrument conjunctural, lesne de schimbat cu un altul. Una este să fii coerent cu tine însuți, și alta să pornești într-acolo unde te duce o conjunctură politică mai profitabilă. Una este să ai un angajament personal, discret, poate chiar tainic, și alta să pretinzi că reprezinți categorii întregi de cetățeni, că vorbești pentru ei, că ești portavocea lor…
Născut și, în bună măsură, evoluând, în prima parte a vieții, într-o lume în care se auzea un singur glas, acela al Dictatorului, prețuiesc, desigur, ca pe un semn al libertății de expresie, diversitatea vocilor și a conținuturilor pe care acestea le transmit. Sunt însă împotriva vacarmului isterizant, al elocvenței duse dincolo de regulile bunei cuviințe și ale educației și nu mă regăsesc deloc în cacofonia extremelor. Am ideea că agora ar trebui să reprezintă un loc al armonizărilor, fie ele și polemice, în limitele interesului public și al bunei comportări în societate. Din acest punct de vedere am deplorat mereu, în ultimele decenii, atenția acordată preferențial extremelor și mult mai puținul interes pentru ceea ce se situa, civic și politic, intelectual și cultural vorbind, între ele.
Cu asemenea situare mă plasez, teoretic vorbind, într-o zonă de, să zicem, centru a reflecției actuale românești, interesat de idealuri „clasice” precum echilibrul, buna întâlnire între cugete respectuoase cu alteritatea și pretinzând tacit și respect față de ele însele, interesat de pariul pe argumentarea rațională în susținerea ideilor și a atitudinilor proprii, de retorica adecvată pasului măsurat, fără prea multă gâfâială și alergătură. Mă socotesc un admirator al lui Titu Maiorescu și E. Lovinescu și admirația mea față de romantism, ca elan organic și opțiune stilistic-culturală, a scăzut față de anii când eram tânăr, pe linia unei distanțări față de stridențe, onirisme necontrolate, irațional și delir. Semn de îmbătrânire sau de maturizare? Rămâne de răspuns aceste întrebări…
Cu toate acestea constat că, la fel ca mine, multă lume cu opțiuni mai mult sau mai puțin asemănătoare, pare scufundată în tăcere. De înțeles până la un punct această probă posibilă de smerenie, de eleganță sau de timiditate la oameni care nu cred că ei au inventat spicul de grâu sau mersul biped. Dar și de repudiat și corectat, în măsura în care, prin asemenea recul tacit, scena publică rămâne să îi așeze sub reflectoare, acordându-le prin însuși acest fapt un loc disproporționat față de anvergura lor individuală, pe saltimbancii grotești ai țipătului, sfidării, injuriei și, nu o dată, chiar ai tembelismului gregar.
Dacă școala este vinovată pentru acest tip de evoluții din ultimele decenii, atunci ea trebuie corectată în procedurile sale pedagogice și didactice. Dacă însăși familia de proveniență a fiecăruia a întreținut un asemenea climat de exaltare a falselor valori și de absență a unei cumpănite judecăți în chestiuni de interes public, atunci familia s-ar cuveni să își aducă necesarele corecții. Dacă scena publică și cea politică întrețin o asemenea efervescență strident excepționalistă – în absența excepționalului de calitate – atunci legile, moravurile publice și inițiativele civice și politice ar trebui să își găsească resursele pentru a pune surdină și a diminua astfel de evoluții alterante și, à la longue, mereu destructive.
Ceea ce vedem în trecut nu este prea încurajator, din păcate. Anii de democrație întreținută de sistemul electoral din vremea lui Cuza Vodă și a lui Carol I, întemeiat pe vot cenzitar, au continuat, după Primul Război Mondial, prin trecerea la vot universal a unei societăți preponderent rurale și needucate. Ei au fost, de altfel, curând înlocuiți de virajul spre totalitarismele de extremă dreaptă interbelice și din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cu rezultatele știute. Se uită însă că înainte de a trece la Holocaust, România interbelică și-a marcat tendințele prin războiul civil între establishmentul carlist și tineretul contestatar de extremă dreaptă, legionarii. Înainte de a trece la lichidarea evreilor și a romilor, România și-a văzut cetățenii majoritari angajați într-un conflict radical, ilegal și fără precedent, în care românii practicau asasinatul socotit armă politică legitimabilă – sau, măcar, tolerabilă – împotriva altor români. Mai târziu, stalinismul a continuat, din acest punct de vedere, tendința din vremea lui Carol al II-lea, aruncând în temnițe și asasinând partea neconvenabilă a societății românești; de astă dată în numele valorilor internaționalismului proletar.
Iată de ce a marca existența și funcționarea inventivă, plurală, diversă a opțiunilor de centru românești din trecut ar trebui inclusă în tentativele de a face din centru, astăzi și mâine, un pol reprezentativ, de o importanță considerabilă, în desfășurarea vieții publice din România. Nu pentru că opțiunea de centru ar asuma orgolios vreo centralitate, într-o lume desfășurată mai degrabă în rețea și ale cărei ierarhii se constituie și se reconstituie cu o viteză și o diversitate explicabile, în parte, prin globalizare și salturile tehnologice inimaginabile odinioară. A fi de centru azi, într-o ambianță în care centru poate însemna nenumărate particularități și nuanțe, înseamnă, poate, să nu aluneci în iraționalism, în extaze mistice, în interpretări conspiraționiste, în exclamații și gesticulații exagerate; să nu glisezi nici către extrema stângă, nici către extrema dreaptă, păstrând, pe cât posibil, măsura în toate, judecând cu propria minte bunele și relele, văzând analitic, dar și reconstituind sintetic, pe temeiul propriilor aproximări, ce poate fi bine și ce poate fi rău, depășind micul și meschinul interes egolatru, de clan sau de grup de amici și asociați, gândind, de s-ar putea, pentru întreaga comunitate (popor sau națiune, să îi spunem fiecare cum ne vine la socoteală, chiar dacă fiecare dintre aceste noțiuni are înțelesul său acoperitor diferit parțial de al celeilalte).
Un ideal? O utopie? Prea puțin și/ sau prea mult pentru asemenea etichete. O încercare de a pune mai curând limite bezmeticului.