Deși operează ca atribut identitar – “partide de centru-dreapta sau centru-stânga”, centrismul nu e o doctrină politică autonomă, ci mai curând o formă de etică a moderației, transpusă și în așteptarea ca scena politică a oricărei democrații funcționale să fie oarecum simetric împărțită între Putere și Opoziție. Altfel spus, centriștii au simțul proporțiilor și caută să întrețină atât competiția onestă între partide, cât și echilibrul dintre cei care decid și cei care critică deciziile, asigurând faimosul ”mecanism de auto-corecție” lăudat de Yuval NoahHarari. Cum România are la putere, începând cu vara lui 2012, un duopol PSD-PNL, nu ne miră faptul că opoziția e slabă, puterea a cumpărat o mare parte din presă și societatea civilă a devenit apatică și confuză. Cum nu ne miră nici evidența că acea slabă opoziție parlamentară tinde să combată elefantul USL prin atitudini exasperate, stridente și fără prea mare efect. Mă refer, desigur, la progresismul radical promovat (cel puțin inițial) de către liderii USR și la salvaționismul neo-legionar fluturat de caravanele AUR.
În aceste condiții, dacă nu ne mințim singuri, ajungem la concluzia că USL – cu succesivele sale întruchipări formale sau pe sub masă – este un orbanism cleptocratic sufocant, care distruge ideea de centru politic taman atunci când se prevalează ipocrit de urgența ”stabilității”, exploatând războiul din Ucraina ca pretext al anulării diferenței dintre dreapta și stânga. Acest orbanism cu față umană și aparențe pro-occidentale este de fapt iohannismul. Nu atât o doctrină, cât o practică monopolistă bazată pe politizarea instituțiilor, contra-selecție, îngroparea afectului anticomunist și a luptei contra corupție și mai ales abandonarea oricărei reforme a statului, sub o ploaie de bani europeni distribuiți clientelar. Iohannismul împiedică atât evoluția politică afină cu evoluția reală a societății, cât și opoziția efectivă și acțiunea politică bazată pe valori asumate. Prin simplul fapt că rămân artificial sudate într-un monolit strivitor, PSD și PNL nu au nicio șansă de a se reforma, de a împinge pe scenă o nouă generație de lideri (cu un profil mai consistent) sau de a relua dialogul cu societatea civilă, tot mai neglijată și, prin urmare, înstrăinată de binele comun.
Iohannis a dat mereu șanse PSD (după ce a câștigat două mandate simulând lupta contra lui) și a castrat PNL (după ce l-a ajutat să înghită fostul PDL). A făcut asta cu cinism și nepăsare față de mesajele și așteptările electoratului de centru-dreapta, doar pentru a evita suspendările (prin care a trecut Traian Băsescu) și pentru a distribui netransparent și transpartinic dividendele puterii către pesediștii dornici de onorabilitate europeană și liberalii fideli, docili, mulțumiți să prea ceva firmituri de pe strapontina guvernării permanente alături de urmașii PCR. Dacă Iohannis ar fi vrut doar să evite riscul de a fi suspendat, el ar fi acționat încă asemenea oricărui actor politic rațional (în fond, a păstra puterea e mai greu și mai important decât a o cuceri la vot). De fapt însă, liniștea prezidențială, asortată cu privilegii tot mai obscen etalate, a fost plătită prin izolarea internațională a României (care și-a pierdut puterea de negociere în UE și NATO) și defectarea pe termen lung a democrației autohtone.
Acest an electoral intens ar fi putut reseta jocul și corecta traiectoria, dar iată că PNL ”rupe” coaliția cu PSD, rămânând la guvernare, ignoră arogant orice dialog real cu USR, PMP, și Forța Dreptei, mulțumindu-se cu hârjoana retorică dintre propriul candidat la Cotroceni și uleiosul Marcel Ciolacu, în speranța că alegătorii sunt amnezici și orbi, așa încât aparatul de partid din teritoriu va extrage suficiente voturi din rețeaua primarilor, chiar dacă absenteismul electoral va rămâne ultima formă prin care cetățenii lucizi și onești își pot manifesta nemulțumirea. PNL visează la un nou USL, chiar dacă va avea mai puțini parlamentari și va obține mai puține ministere. E drept, liberalii n-au mai pus umărul pentru ca Iohannis să obțină un fotoliu senatorial (după ce a ratat toate nerealistele sale pretenții la o funcție notabilă la UE sau NATO). Dacă ar fi continuat să-și manifeste sprijinul explicit pentru un președinte care iese din ultimul său mandat cu o cotă amețitoare de antipatie publică, PNL ar fi riscat să ajungă la 10% (un procent egal cu cei care aplaudă încă jocul la două capete practicat de Iohannis). Problema e că, deși Iohannis nu mai candidează, iohannismul continuă inerțial, și din cauză că orice dezbatere liberă despre soarta PNL a fost de mult amuțită.
Se vor trezi liderii actuali ai PNL (puși și acoperiți de Iohannis) în ultimele nici două luni care ne mai despart de cele două tururi ale alegerilor prezidențiale și de cele parlamentare? Mi-aș dori asta, pentru că n-aș vrea ca ”ultimul partid istoric” de pe scena politică românească post-comunistă să meargă rapid pe urmele PNȚ-CD. Din păcate însă, nu detectez în strategia lor de campanie curajul necesar pentru a se rupe deopotrivă de PSD și de Iohannis. Prin urmare, centrul politic indispensabil democrației va fi în continuare strivit de un centralism transpartinic cu spatele la societate și împotriva ei, iar slaba noastră opoziție va continua să se radicalizeze, desăvârșind realitatea nefastă a unui peisaj politic avariat și bolnav. Ce va deveni moștenirea lui Iohannis dacă războiul din Ucraina se prelungește (sau se încheie cu victoria chiar și indirectă a lui Putin) și dacă banii europeni – pe post de perfuzie la brațul unei guvernări ineficiente – se vor termina? Va deveni, cu sprijinul AUR, un orbanism în toată regula, cu care ne va fi tuturor mult mai greu să luptăm. Eu unul încă sper că nu va fi așa, dar argumentele optimismului încep, pe zi ce trece, să se rărească.
