Plecând de la constatarea că în politica internă, ideile şi pozițiile zise “de centru” produc rezultate mai bune decât cele specifice extremelor, ne punem întrebarea legitimă dacă şi în relațiile internaționale există un echivalent al centrului şi un avantaj din cultivarea unei stări de echilibru, atât cât este posibil. Sistemul bazat pe state (numit de către experţii academici “sistem internaţional”) are ca element specific aşa-numita stare de anarhie, adică lipsa unui guvern mondial care să asigure ordinea, pacea, să impună respectarea legilor şi să prevină sau să pedepsească agresorii. Statele singure decid asupra stării de pace și a celei de război, cu toate că există ONU și în plan legal războiul agresiv este interzis.
Teoreticienii relaţiilor internaţionale, diplomații şi oamenii de stat din secolele trecute au lăudat adesea mecanismul denumit “balanţa (echilibrul) de putere”, ca metodă rațională de a apăra pacea şi status quo-ul şi care permite puterilor mijlocii, precum şi micilor naţiuni, să supraviețuiască şi chiar să prospere. Cu alte cuvinte, într-un mediu de securitate periculos, în care mari puteri aspiră să creeze vaste imperii terestre şi maritime, cei mici şi mai slabi nu pot supravieţui ca naţiuni suverane şi independente decât dacă se bazează pe capacitatea altor naţiuni de a se coaliza şi a bloca planurile expansioniste ale puterilor cu aspiraţii hegemonice. Simpla existenţă a dreptului internaţional, de pildă a regulilor fundamentale de conduită între naţiuni, exprimate în Carta ONU, nu se transformă automat în voinţă colectivă a celor 193 de ţări membre ale organizaţiei, de a se opune agresorilor decât dacă cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU sunt solidari şi declară comiterea unei agresiuni, permiţând o operaţie comună de restaurare a păcii. În prezent nu există aşa ceva, dată fiind opoziţia fundamentală de valori şi interese dintre ţările occidentale democratice şi dictaturile euro-asiatice.
Cum acționează imperiile şi ce efecte au eforturile lor de dominație regională sau chiar globală? Istoricii au identificat succesiunea unor cicluri hegemonice bazate pe război, cuceriri, acumulare de resurse şi confruntarea dintre puterea dominantă într-o anumită perioadă şi rivala sau rivalele acesteia. Din secolul al XV-lea, trecând prin anul 1648 al Păcii de la Westfalia (care a urmat devastatorului Război de 30 de ani) şi până în prezent, s-au afirmat pe rând mari puteri precum Spania, Portugalia, Olanda, Marea Britanie, Franţa, Germania, Rusia (URSS) şi SUA. De asemenea, la nivel regional, Japonia şi ulterior China, aceasta din urmă ajungând acum să îşi afirme o prezență globală. În prezent observăm că state precum India, Brazilia, Mexic, Africa de Sud, Turcia (în general membrii BRICS dar nu numai), se afirmă ca noi poli de putere regională, în plan economic, tehnologic și militar.
Așadar, studiul istoriei internaționale ne arată că după episoadele de război hegemonic, când o nouă putere ajunge la supremație în sistemul global sau regional de putere, sau cea veche îşi păstrează cumva temporar rangul de putere luptând cu succes contra rivalilor aflaţi în ascensiune, s-a restaurat o vreme balanţa de putere. În acest fel, au existat perioade lungi de pace, de exemplu cea de după înfrângerea Franţei lui Napoleon I de către o coaliție de puteri liberale şi conservatoare, ce a durat un secol, până în vara nefastă a anului 1914. La finalul Primului Război Mondial, politicieni liberali de pe ambele maluri ale Atlanticului, au gândit prima organizație universală dedicată păcii și bazată pe securitatea colectivă, sperând ca solidaritatea națiunilor în jurul dreptului internațional și a status quo-ului vor descuraja agresorii potențiali. În acest fel, prin Liga Națiunilor, echilibrul s-ar fi menținut pe termen lung, centrul ar fi dominat extremele și revizionismul ar fi fost stăvilit. Părea că președintele american Woodrow Wilson a avut o idee genială și salvatoare. Știm că din păcate acest calcul a eșuat lamentabil iar puterile revizioniste au destructurat sistemul de pace creat la Versailles.
Lideri carismatici, narcisişti, sociopaţi, cu gust pentru risc şi violenţă, precum Hitler, Stalin, chiar şi Mussolini au căutat din capul locului să destrame balanţa de putere specifică unui mediu anarhic multipolar, şi să instaureze ordini imperiale durabile. Adică să producă sisteme unipolare, în care naţiunile lor să domine lumea. Nu au reuşit deoarece au fost contracaraţi de coaliţii compuse din adversari mânaţi de ideologii opuse şi de viziuni geopolitice diferite. Anglo-americanii au trebuit să facă un pact cu diavolul, aliindu-se cu URSS, stat totalitar, contra Germaniei hitleriste. Victoria coaliţiei Naţiunilor Unite poate fi văzută ca o victorie a centrului? Din moment ce ONU a fost paralizată decizional încă din primii săi ani, credem că nu. Totuși Războiul Rece a cunoscut un echilibru de putere stabil, bipolar, în care SUA şi URSS dominau autoritar lumea şi îşi impuneau interesele şi normele în zonele pe care le controlau, sferele lor de influenţă, compuse din state aliate şi cele denumite satelit”. Apoi tabăra comunistă a pierdut bătălia cu Vestul liberal și lumea aparent s-a unificat brusc în plan economic, s-a globalizat în mod accelerat. Ideile democratice și liberale s-au răspândit ca un tsunami pe glob, entuziasmându-le pe gânditorul american Francis Fukuyama, acesta vorbind de…sfârșitul istoriei.
După 1991, când URSS s-a destrămat, SUA au creat un sistem hegemonic de tip unipolar, dominând politic, economic şi militar lumea. Balanţa de putere a fost înlocuită de hegemonie.
Hegemonia sistemică a Statelor Unite, în perioada post-Război rece a pus bazele unei ordini internaționale, desemnat adesea cu eticheta de Pax americana. Încă de la finalul celui de al Doilea Război Mondial, americanii au creat un sistem instituționalizat si multilateral, bazat pe mari organizații internaționale (ONU, FMI, GATT, WB), pe deschidere economică, schimburi și regimuri internaționale de cooperare. Acest sistem a adus pace și prosperitate unui mare număr de oameni, întâi din zona de influență a SUA – statele NATO, Japonia, Coreea de Sud etc – apoi după Războiul rece, și în Europa de Est și alte regiuni de pe glob.
America a fost descrisă și ea ca un actor imperial, dar era vorba de un imperialism de tip liberal şi comercial, opus celor continental-militariste, specifice Franței, Germaniei si Rusiei (URSS) din secolele trecute.
De aceea, contra dominației SUA nu s-a format imediat o coaliţie de contrabalansare, cel puțin în primul deceniu post Război Rece. Abia după invadarea ilegală a Irakului în 2003 şi politicile unilateraliste ale preşedintelui G.W. Bush Jr, treptat s-a conturat o axă de rezistență ruso-chineză, care iniţial a beneficiat şi de sprijin din partea Franţei si Germaniei. Parisul, deși a adoptat ulterior atitudini mai dure la adresa Moscovei (în special) și Beijingului, nu își ascunde nici acum preferința pentru o lume multipolară și o Europă autonomă strategic față de Washington. Teama de Rusia și anxietatea legată de China, plus schimburile economice masive, mențin deocamdată statul francez condus de președintele Emmanuel Macron în coaliția condusă de SUA.
Ulterior, atacarea Ucrainei de Rusia (război hibrid din 2014 și masiv, convențional din februarie 2022) şi agresivitatea Chinei faţă de Taiwan si de vecinii din Est și Sud, au determinat apariţia unui clivaj între Occidentul încă dominant în plan economic, tehnologic şi militar, pe de-o parte, şi axa ruso-chineză beneficiară a forţei demografice, economice şi științifice a Beijingului, respectiv a bazinului imens de resurse, dublat de un număr imens de arme nucleare, al Moscovei. O alianță ruso-chineză ar fi un coșmar geopolitic pentru Occident.
Iar ceea ce numim acum Sudul Global (în special state membre ale BRICS) pare că vrea să echilibreze balanţa de putere, susţinând Moscova şi Beijingul contra SUA, a Occidentului ca atare. Pentru un adept al multipolarității cu orice preț, acest lucru ar fi acceptabil, dar ținând cont de natura autoritară, iliberală, a regimurilor politice ale Chinei și Rusiei și de setea lor de revanșă în plan geopolitic, evoluțiile actuale sunt extrem de îngrijorătoare.
Ceea ce vedem acum este încercarea Chinei, sprijinită de Rusia și de alte state mai mici (Iran, Coreea de Nord, Belarus, Cuba, Venezuela etc.), de a răsturna ordinea americană și de a crea o multipolaritate prin care puterea Occidentului dar și penetrarea ideilor liberale să fie limitate drastic sau eliminate. De fapt China, deși nu o recunoaște, și-ar dori o ordine hegemonică, de tip imperial. Sintagme oficiale de tip “creștere pașnică”, “lume armonioasă”, “visul chinezesc”, “marea rejuvenare națională” – specifice doctrinei președintelui Xi Jinping – nu pot ascunde dorința de revanșă față de umilințele pe care poporul chinez le-a trăit în perioada 1839-1945 și de restaurare a gloriei fostului imperiu chinez de dinainte de secolul al XIX-lea.
Așadar, Sudul Global, deși unii ar putea afirma că acționează în spiritul echilibrării balanței de putere și a restaurării unei stări de “centru” pe scena mondială, de fapt suflă vânt în pânzele axei sino-ruse și poate contribui la declanșarea unui război hegemonic, caz în care națiunile aparținând SG vor plăti și ele un preț economic și poate și uman teribil. O lume cvasi-distrusă, înapoiată tehnologic și fără beneficiile globalizării ar arunca în sărăcie și disperare miliarde de oameni. Supraviețuitorii conflagrației vor trăi în mizerie. În plus, tăcerea complice în fața agresiunii rusești din Ucraina și ignorarea modificărilor teritoriale prin forța militară le face vulnerabile în viitor în situația în care puteri revizioniste vor dori să le modifice granițele prin agresiune. De exemplu, India se teme de revizionismul teritorial chinezesc pe granița comună din Nord, ceea ce o determină să caute garanții de securitate din partea SUA, și poate și a Japoniei, Australiei și a statelor UE. Dar e logic să i se ceară să se delimiteze de Rusia, lucru pe care premierul Modi nu îl acceptă în prezent, deși nu poate aștepta ajutor de la Moscova contra Beijingului, în caz de război pe graniță cu marele său vecin.
Așadar, este necesar ca SUA și statele occidentale europene să încerce să fie mai deschise față de grupul de țări ale Sudului Global, atrăgându-le prin pârghii economice, geopolitice, spre a împiedica formarea unui bloc politico-militar de natură să se alăture axei sino-ruse. E nevoie de mai mult soft power. BRICS trebuie să rămână ceea ce încă este acum, o grupare de state pe care mai degrabă interesele economice le aduc laolaltă, nicidecum interese strategice comune.
