Mulți experți în relații internaționale se întreabă cum a fost posibil să se deterioreze atât de substanțial relațiile majorității statelor membre NATO cu China. Multe țări europene aliate și-au redus nivelul de cooperare politică și chiar economică cu Beijingul iar la nivelul Alianței au adoptat poziții destul de radicale față de China. Desigur, avem și cazurile Germaniei, Ungariei, Turciei, state care nu au deloc interesul să îşi reducă contactele economice cu Beijingul și recurg la o echilibristică permanentă între Vest și Est.
R.P. Chineză și NATO sunt doi actori internaționali situați la o depărtare geografică semnificativă unul de celălalt, și cu o structură cât se poate de diferită. RPC este un stat de sine stătător, cel mai populat din lume și unul dintre cele mai întinse teritorial. Este localizat geografic în Asia de Est. Pe de altă parte, NATO este o entitate compusă din treizeci și două de state suverane, cele mai multe situate în Europa, fiind întinsă pe două continente: european și nord-american. Oficial, NATO este o alianță defensivă, iar misiunea sa acoperă spațiul format din teritoriile și spațiile maritime și aeriene naționale ale țărilor membre, posibili adversari fiind atât țări care se învecinează cu statele membre, în cazul în care ar recurge la acte de amenințare sau/și de agresiune, cât și organizații transnaționale de tip terorist. Cele mai mari amenințări și provocări pentru statele aliate sunt în prezent situate pe flancul estic și sudic.
Se vorbește mult de faptul că Rusia a ajuns adversarul principal al NATO, în schimb China nu se învecinează cu state membre ale Alianței, iar documentele și declarațiile asumate de liderii aliați afirmă că ea nu generează vreo amenințare militară directă (cuantificabilă) pentru teritoriul și populațiile cuprinse sub umbrela de securitate a NATO. O putem oare considera și pe ea un potențial adversar pentru NATO? Prin sprijinul dat Rusiei și prin acțiunile de divizare exercitate asupra statelor NATO (și UE), folosind metodele războiului hibrid, precum și prin acțiunile agresive din Marea Chinei de Sud și Est, RPC pune în pericol atât securitatea euroatlantică cât și pe cea globală. Aceasta este viziunea oficială la Bruxelles și Washington. Nu e de mirare că la ultimele patru summituri NATO au participat și Japonia, Coreea de Sud, Australia și Noua Zeelandă, state apropiate de Occident și care se tem de China. Evident, reacția Beijingului a fost una vehementă, acuzând Occidentul de interferență într-o zonă în care nu ar avea ce căuta, în scop de destabilizare. De asemenea, a negat constant că ar ajuta Rusia cu tehnologie militară și recent a decis să restricționeze exportul de drone civile care ar putea fi utilizate în scop militar sau terorist.[1]
Pe de altă parte, tehnologiile de tip game-changer și cele disruptive sunt văzute în Occident ca putând oferi un avantaj statelor autoritariste, în special China și Rusia, pe termen lung, cu trimitere la noțiunea de „revoluție în afacerile militare”. O asemenea schimbare în paradigma tehnologică sau în cea strategică și de organizare a efortului militar, ar putea fi de natură să contribuie la schimbarea hegemonului sistemic, costurile suportate de challenger(i) fiind mai reduse, așadar suportabile de către societățile naționale respective.
Și mai îngrijorător, scenariile referitoare la o posibilă alianță ruso-chineză devin tot mai prezente în analiza strategică prospectivă. Sprijinul material și politic al Beijingului ar încuraja Rusia să acționeze mai agresiv față de unul sau mai multe state NATO, știind că are susținere pe flancul său estic și acces la o sursă de finanțare extrem de puternică (pe lângă tehnologie), în condițiile în care Occidentul i-a impus sancțiuni economice drastice. La rândul său, Rusia constituie principalul provider de arme pentru China, care este supusă în continuare unui embargou pe cumpărarea de arme, muniții și tehnologie cu dublă utilizare din statele UE, după evenimentele dramatice din Piața Tiananmen (1989). Embargoul rezistă, deși unele state europene au găsit uneori portițe legale spre a putea vinde Chinei anumite componente militare. În același timp, Beijingul ar putea deveni mai agresiv față de aliații europeni ai SUA, așteptând în schimb sprijin politic rusesc în conflictele din Marea Chinei de Sud și de Est, inclusiv în scenariul unui război de ocupare a Taiwanului (prezentat de Beijing ca o acțiune legitimă de reunificare națională). În ultimii ani, expansiunea geoeconomică a RPC se face către Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Balcani (investiții strategice în porturi din Grecia de exemplu, investiții în Arabia Saudită, EAU, Turcia, Israel), dar și către zona Arcticii, unde Beijingul speră, ca observator în Consiliul Arctic (din anul 2013), să aibă acces la rute navale avantajoase și la resurse minerale și energetice valoroase.
Cum se vede China de la sediul NATO?
Sunt cel puțin câțiva ani de când statele membre ale NATO manifestă o preocupare în creștere față de acțiunile destabilizatoare alem Republicii Populare Chineze (RPC), la nivel regional și global, plecând de la situația globală a rivalității dintre Washington și Beijing. Astfel, în decembrie 2019, liderii NATO reuniți la Londra au ascultat punctul de vedere al secretarului general Stoltenberg, conform căruia „RP China se apropie de noi … însă nu vrem să fim adversari”, fiind vorba de prezența economică a Beijingului în Arctica, Africa de Nord și în spațiul cibernetic. De asemenea, după ce a dat asigurări că NATO nu își va proiecta forțele în Marea Chinei de Sud, a solicitat solidaritatea și acțiunea comună ca garant al securității aliate, evitând însă să utilizeze clasicul cuvânt „descurajare” (deterrence), așa cum se obișnuiește față de Rusia – „as long as NATO allies stand together, we are strong and we are safe”.[2]
Textul Conceptului Strategic al NATO din 2022 a prezentat pentru prima dată RPC ca fiind un factor major de risc sistemic la adresa valorilor euroatlantice. Se vorbea de o mare putere asertivă, care urmărește sporirea amprentei globale, utilizează instrumente ale răzoiului hibrid, destabilizează alte state prin instruemnte economice ce creează dependență, depunde eforturi de subminare a ordinii internaționale bazată pe reguli, cooperând cu Rusia tot mai strâns în dauna intereselor euroatlantice.[3] De asemenea își dezvoltă în mod accelerat aresenalul nuclear.
Așadar, decidenții aliați invocă un risc sistemic – modificarea balanței globale de putere, ceea ce sugerează riscul unui război hegemonic și unul regional – penetrarea economică și implicit politică a Chinei pe flancul Nordic și sudic al Alianței Nord-Atlantice. Comunicatul final al Summit-ului NATO de la Bruxelles din 14 iunie 2021 se referă la faptul că RPC are un comportament asertiv la nivel internațional, dovedește mari ambiții sistemice, punând în discuție regulile ordinii mondiale existente (ca exemple sunt date: modernizarea netransparentă a armatei, proliferarea nucleară, cooperarea militară strânsă cu Rusia, practicarea de acțiuni de dezinformare), și practică „politici coercitive” față de alte state mai mici:
În afară de SUA, cei mai mulți membri europeni ai NATO suferă parțial de un deficit de expertiză referitoare la China sau nu au suficiente resurse în comun care să îi ajute să ajungă la viziuni strategice cât mai uniforme. Nu întâmplător documentul „NATO 2030. Uniți pentru o nouă eră”, produs al unui grup de reflecție și servind ca bază pentru actualul concept strategic, a propus formarea unui corp consultativ compus din experții și decidenții statelor aliate, care să permită împărtășirea informațiilor și experiențelor acestora referitoare la China.[4] Textul menționa posibilitatea ca RP Chineză să amenințe state aliate („If Allies are threatened by China …”), iar NATO trebuia să fie eficient în a oferi protecție. De asemenea, sunt menționate deriva autoritaristă a regimului de la Beijing, relațiile de strânsă cooperare cu Rusia (chiar dacă RPC „nu generează niciun fel de amenințare militară directă pentru zona euro-atlantică”), înarmarea rapidă cu categorii de armamente periculoase precum rachetele cu rază lungă, submarinele, arsenalul nuclear și instalațiile pentru spațiul cosmic, tendința de a deveni actor dominant la nivel global în domeniul inteligenței artificiale.[5] Așadar, documentul enumeră elemente ale puterii materiale ale Chinei ce au devenit îngrijorătoare prin prisma evoluției balanței globale de putere („China has an increasingly global strategic agenda”), dar și comportamentul acesteia de actor ce contestă supremația SUA/Occidentului la nivelul sistemic: atacuri cibernetice, dezinformare (acțiuni de război hibrid în care China, în opinia mea, s-a inspirat cel mai probabil și de la Rusia), tendința de a diviza statele aliate prin beneficii economice, plus clasica problemă a furtului de proprietate intelectuală.
Iar declarația Summitului NATO de la Washington, din iulie 2024, acuză direct China că oferă un sprijin substanțial Rusiei, ajutând-o să continue cu succes agresiunea pe scară largă contra Ucrainei. De data aceasta, critica la adresa politcii externe și de securitate a Beijingului este și mai clară. Fraza cheie este: „RPC (China – n.r.) a devenit un facilitator decisiv al războiului Rusiei împotriva Ucrainei prin aşa-numitul său parteneriat „fără limite” şi prin sprijinul său pe scară largă pentru baza industrială de apărare a Rusiei. Acest lucru sporeşte ameninţarea pe care Rusia o reprezintă pentru vecinii săi şi pentru securitatea euroatlantică. „[6] De aceea, din nou i se cere Chinei să nu mai furnizeze Rusiei „materiale cu dublă utilizare, cum ar fi componente de armament, echipamente şi materii prime care servesc ca inputuri pentru sectorul de apărare al Rusiei.” De asemenea, să se comporte responsabil în spațiul cosmic și în cel cibernetic. Se mai afirmă că statele NATO se pregătesc să reziste mai bine tacticilor coercitiver și de divizare aplicate de China.
Logic, China refuză idea exprimată de aliații euroatlantici, că securitatea zonei Asia-Pacific este legată direct de cea a zonei transatlanticen și respinge afirmația de la Washington: „Regiunea Indo-Pacific este importantă pentru NATO, având în vedere că evoluţiile din această regiune afectează în mod direct securitatea euroatlantică. Salutăm contribuţiile continue ale partenerilor noştri din Asia-Pacific la securitatea euroatlantică”. Elitele de la Beijing văd acest interes tot mai clar al NATO pentru ceea ce ele consideră sfera de influență legitimă a țării lor ca fiind un fel de troc din partea aliaților europeni față de SUA: ei sprijină politic (și poate în viitor și militar, tehnologic, economic) țările pro-occidentale din Indo-Pacific (mai ales membrii QUAD si AUKUS) și în schimb SUA ajută țările europene să se protejeze de Rusia. Logic, China nu renunță deloc la a sprijini Rusia și probabil își va intensifica acest sprijin. De fapt Beijingului îi convine ca Moscova să fie tot mai dependentă de sprijinul chinezesc.
Documentele strategic asumate de NATO se remarcă prin amestecul între două niveluri diferite de analiză și interpretare: un nivel obiectiv, neutru, anume menționarea acumulării de către RPC a unor capabilități materiale specifice unui actor de prim rang al scenei internaționale, respectiv a unor elemente conotate negativ în sistemul de valori occidental: încălcarea drepturilor omului, deriva autoritaristă, propaganda ostilă, inapetența pentru o „ordine mondială bazată pe reguli” (adică dorința Beijingului de a crea o nouă ordine cu alte reguli decât cele actuale). Se observă faptul că NATO pare să își asume o anumită superioritate morală și axiologică asupra Chinei, separat de evoluția balanței de putere globale, în termeni materiali. În numele democrației și a valorilor liberale, țările NATO afirmă că e normal să se opună Chinei, fiind implicit aspectul legat de regimul politic dictatorial al statului chinez.
Lipsa unui cadru instituțional de cooperare permanentă
NATO ca atare, fiind o structură de cooperare politico-militară dominată în plan militar de Washington, nu are o relație de dialog permanent cu RPC. Desigur, nu există la ora actuală un conflict militar deschis între RPC și NATO, dar nici un nivel de cooperare și dialog satisfăcător. Ambii actori își supravegheză de câteva decenii nivelul de putere și politicile de securitate, ei își produc reciproc sentimente de neîncredere, anxietate, însă în același timp există și așteptări și speranțe reciproce. Cum cel mai important actor al NATO (prin prisma dimensiunii forțelor armate, a calității și cantității armelor convenționale și nucleare) și principalul contributor financiar la bugetul militar aliat, SUA, are ca rival sistemic RPC, în opinia celor mai mulți experți europeni și americani în strategie, dar și a majorității clasei politice de la Washington și Beijing, rezultă că percepțiile specifice decidenților politici ai Chinei și statelor NATO sunt de maxim interes spre a putea înțelege comportamentul acestora, calculele de putere/securitate pe care le fac în permanență, plecând de la percepții și identități. Un eventual conflict militar SUA-China ar obliga statele membre ale NATO să se poziționeze conform grilei: implicate individual de partea SUA, neutre sau implicate de partea Chinei (scenariul schimbării aliatului). Nu e de mirare că atât strategii americani cât și cei chinezi, testează uneori opinia clasei politice și a experților în studii de securitate din țările europene membre ale NATO, spre a putea anticipa reacțiile în cazul unei crize politic-militare de amploare.
Se știe că opinia publică din SUA e foarte scindată între progresiști și naționalist-populiști, ceea ce poate afecta politica externă față de China (și Rusia), punându-i în dificultate și pe aliații europeni. Dacă în epoca Trump, SUA aveau tendința să se bazeze cât mai puțin pe aliați și parteneri, preferând acțiunile unilaterale, actuala administrație Biden dorește să întărească structurile multilaterale din care SUA fac parte, fiind adeptele unui mare bloc al democrațiilor la nivel global spre a se opune blocului eurasiatic sino-rusesc, caracterizat prin autocrație și extrema centralizare a puterii în stat. La rândul lor, decidenții politici europeni trebuie să țină cont de opinia publică din statele lor în poziționare față de conflictul politico-economic SUA-China.
Ar fi fost probabil în interesul comun al Beijingului, dar și al țărilor NATO să existe un forum permanent de cooperare și dialog între China și Alianță, asemănător Consiliului NATO-Rusia, dar nu s-a ajuns la crearea unei asemenea structuri, deoarece, pe de-o parte, China nu agreează alianțele permanente în timp de pace, consideră NATO mai degrabă ca pe un pion strategic al SUA și preferă relațiile economice în format bilateral sau subregional cu țările europene ale NATO, sub egida cooperării UE-China (a se vedea și Formatul 17/16 plus 1), cele mai multe state NATO fiind și membre ale UE. Așa cum UE are doar în mică măsură o linie unitară de politică externă față de China, nici NATO nu poate aborda China decât din perspectiva celui mai mic numitor comun. Din ce cauză? Pentru că există state membre NATO interesate de cooperarea economică avansată cu China (Ungaria, Grecia, Germania etc.), iar altele mai puțin, cazul cel mai clar fiind al Lituaniei (statul care recent a preferat relațiile cu Taiwanul în dauna celor cu Beijingul). În general, aliații care se situează pe poziții mai apropiate de SUA vor tinde să fie mai reticenți față de Beijing, cu toate că nu există o regulă clară (vezi cazul Poloniei și probabil în viitor al Greciei).
Alianțe și parteneriate strategice – amplificarea tensiunilor, sporirea incertitudinii strategice
În conformitate cu Agenda NATO 2030, adoptată de statele aliate în anul 2021, NATO are relații politico-militare intense cu nouă state de pe mai multe continente, considerate parteneri globali de securitate. E vorba de Afganistan, Australia, Columbia, Irak, Japonia, Coreea de Sud, Mongolia, Noua Zeelandă și Pakistan. De când talibanii au capturat statul afgan, evident că acesta a fost suspendat.
Japonia și Australia fac parte și din grupul de cooperare QUAD (Quadrilateral Security Dialogue), alături de SUA și India, grup privit cu o certă ostilitate de Beijing, deoarece e văzut ca un instrument al containment-ului aplicat de americani. După ce Secretarul General al NATO a vizitat Canberra în august 2019, în decembrie 2020, Australia, Japonia, Noua Zeelandă și Coreea de Sud au participat la reuniunea miniștrilor afacerilor externe ai statelor NATO, la discuții axate pe ascensiunea Chinei. La Summitul NATO de la Bruxelles, din iunie 2021, s-a decis intensificarea dialogului strategic dintre Alianță și partenerii săi, inclusiv cei din zona Asia-Pacific. Aceștia au participat si la summiturile de la Madrid, Vilnius si Washington, demonstrându-și solidaritatea cu politicile NATO față de Ucraina și strategia adoptată față de Rusia. Desigur, aceste state au interesul ca războiul din Ucraina să se termine cât mai repede, spre a permite SUA să dirijeze grosul sprijinului militar către aliații din Indo-Pacific.Totodată, guvernele lor au ajutat Ucraina cu echipamente militare și uneori și bani, înțelegând cât de periculoasă ar fi o victorie a Rusiei, de natură a tenta China să ocupe și ea Taiwanul sau insulele disputate din marea Chinei de Sud prin forță. În cazul statelor revizioniste, pofta de teritorii vine mâncând.
E posibil ca în viitor țările NATO să încurajeze atragerea Indiei și Braziliei ca parteneri strategici ai Alianței, cu precizarea că ex-președintele american Trump menționa chiar posibilitatea ca Brazilia să devină membru cu drepturi depline, mai mult decât partener global. Desigur, ar exista o dimensiune anti-China destul de evidentă în cazul concretizării acestor formate de cooperare. Faptul că Brazilia dorește să facă parte din proiectul chinez Belt and Road reduce probabilitatea acestui scenariu.
În ultimii ani se constată preocuparea decidenților politici ai NATO de a identifica, defini și gestiona situația generată de ascensiunea RPC pe scena internațională. China generează provocări prin amploarea acțiunilor sale politice, de securitate, economice, prin generarea unor pandemii, prin tehnologii de vârf, dar și prin abuzurile față de drepturile omului, ce nu pot lăsa indiferente opiniile publice din țările aliate.
Transformarea Chinei într-o putere economică, tehnologică și militară de prim rang, rivalizând cu SUA și UE, este rezultatul unei strategii pe termen lung a Partidului Comunist Chinez de a asigura un comerț neîngrădit, atât pe rute maritime, cât și terestre, dominând schimburile cu națiunile din Asia de Sud, Centrală și de Est (a se vedea uriașul bloc comercial RCEP bazat pe liber schimb și adunând laolaltă 15 națiuni din zona Asia-Pacific), de a dezvolta infrastructuri și comerț și înspre Vest, în Europa de Est, Orientul Mijlociu (BRI), păstrând un flux continuu de aprovizionare cu petrol și gaze naturale dinspre Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Iran, Rusia. O slăbiciune a SUA, identificată de unii analiști, e faptul că deși oferă sprijin militar, uneori și garanții de securitate (aliaților), nu dublează acest sprijin militar cu mari investiții economice, spre a echilibra balanța în relația cu China. De aceea, Beijingul atrage prin investiții și comerț state apropiate politic de Washington, inclusiv membri ai NATO, de exemplu Germania. Iar solicitarea Chinei de a adera la CPTPP (Compehensive and Progessive Trans-Pacific Partnership), cea mai mare zonă de liber schimb din lume, i-ar garanta și pasivitatea politică a unor state din zona Asia-Pacific pe care SUA contează în plan politic, în caz de escaladare a unei crize implicând RPC.
China este unul dintre actorii mondiali ce contribuie din plin la proliferarea rachetelor balistice și posibil a capetelor nucleare. Beijingul dispune acum de circa 250-350 arme nucleare, dar în iunie 2021 a fost observată prin satelit, de către experți de la James Martin Center for Nonproliferation Studies în Monterey, construcția rapidă a circa 100 de noi silozuri pentru rachete balistice intercontinentale într-o zonă deșertică din Nord-Vest (Yumen). În total se construiau atunci circa 145 silozuri noi, iar amiralul Charles Richard, comandantul forțelor nucleare ale SUA, avertiza că are loc o expansiune uimitoare (breathtaking expansion) a capacității nuclare de luptă a Chinei – rachete ICBM, lansatoare mobile de rachete și submarine nucleare de generație nouă. Unii experți americani considerau că în silozuri ar urma să fie instalate rachete balistice intercontinentale DF-41 cu rază de peste 10.000 km. Rachetele intercontinentale ale Chinei pot atinge teritoriile tuturor statelor membre NATO, atât europene, dar și americane, servind ca element de descurajare în cazul declanșării unui conflict militar sino-japonez sau sino-taiwanez, în care SUA și aliații europeni ar fi tentați să intervină contra Beijingului.
China are o doctrină nucleară a „descurajării limitate”, ce asigură capacitatea de a rezista unui prim atac inamic și a avea forțe nucleare spre a retalia și a pedepsi agresorul. Deși leadershipul de la Beijing e anxios față de creșterea și modernizarea armelor nucleare americane și rusești, el nu a dorit să participe la negocierile ruso-americane de limitare a arsenalelor nucleare, deoarece consideră că dimensiunea și compoziția arsenalului militar național sunt un element al suveranității și nu se negociază cu alți actori statali. China este probabil țara care dezvoltă cel mai intens program de rachete balistice, existând estimarea că ar avea peste 100 de rachete strategice operaționale, unele fiind rachete ofensive. Numeroase rachete balistice sunt construite pentru a fi lansate de pe submarine. Obiectivul este de a penetra sistemele de scuturi antirachetă desfășurate de SUA în Asia de Est (Japonia, Coreea de Sud) și a asigura capacitatea de descurajare prin AA/AD nu doar în zonele de coastă, dar și în mijlocul oceanelor. Deși presată de SUA, China nu vrea să ia în calcul negocieri de reducere a arsenalului său nuclear, de aceea va continua trendul de sporire a forțelor nucleare.
NATO este în mod constant contra proliferării nucleare și a ICBM-urilor, în condițiile în care SUA, alături de Marea Britanie și Franța, sunt statele care asigură umbrela nucleară pentru membrii Alianței, care nu dispun de arme atomo-nucleare.
Ce ar trebui făcut așadar? Propunem identificarea din timp a unor scenarii în care acțiunile Chinei, socotite de aceasta absolut defensive și legitime, ajung să afecteze semnificativ interesele de securitate ale membrilor NATO, iar în cazuri extreme să rezulte chiar conflict militar, pe lângă cele de tip hibrid. Desigur, SUA este membrul NATO care se află în situația de securitate cea mai complicată și periculoasă față de RPC, fiind vorba de rivalitate sistemică, de competiția pentru viitoarea ordine mondială. Însă cum deciziile în cadrul NATO se iau prin unanimitate și nu există în prezent (și probabil nici în viitorul apropiat) consens pentru un NATO global care să se implice în containment-ul Chinei, puțini analiști iau în calcul folosirea de către SUA a aliaților europeni contra Chinei. În orice caz, nu în format NATO. Dacă NATO ca atare nu va ajunge să fie direct implicată într-un conflict contra Chinei (singură sau aliată cu Rusia), anumite state membre de tipul Marii Britanii ar putea ajunge în situația să participe prin acorduri bilaterale sau mini-multilaterale la asemenea acțuni.
Știm din istorie că orice format de cooperare militară China-Rusie este dificil de creat și menținut pe fondul lipsei de încredere între cele două state. Dar o posibilă alianță ruso-chineză ar pune NATO în fața riscului unui conflict militar major pentru asigurarea protecției teritoriului aliat și consolidarea relaților cu vecinătățile strategice. Tenatativa statelor occidentale de a separa Rusia de China momentan nu are multe șanse de realizare, deoarece valorile anti-occidentale, leadershipul dictatorial și visul de a răsturna hegemonia militară a SUA au unit destul de solid autocrațiile (eur)asiatice.[7]Președintele SUA, J. Biden a acționat pentru formarea unei mari alianțe a democrațiilor, care se se opună puterilor autocratice, însă vedem că la nivel mondial democrațiile cunosc un regres. Un asemenea bloc pan-democratic ar include membrii NATO și QUAD (căruia i s-ar putea alătura si Coreea de Sud), ceea ce ar asigura containment-ul geografic al Chinei și Rusiei.
Așadar, cum putem înțelege felul în care gândesc decidenții de la Beijing posibilitatea ca în caz de conflict militar contra SUA, NATO ca atare (sau un grup de state membre) să se implice de partea americanilor? Cea mai importantă întrebare pe care și-o pun probabil aceștia e dacă toți aliații din cadrul NATO vor acționa la unison de partea Americii, sau blocul aliat se va fragmenta și unele state se vor declara neutre, altele vor fi de partea SUA și poate unele, atrase de mari beneficii economice, de partea Chinei? Liderii chinezi nu au antecedente pe care să se bazeze, dar pot lua în calcul sensibilitățile clasei politice din țările NATO și sondajele de opinie ce pun în evidență percepțiile populațiilor statelor NATO față de ascensiunea Chinei și față de politica externă și de securitate a SUA. Studiind războiul ruso-ucrainean, chinezii constată că Ungaria și Slovacia se opun vehement strategiei de sprijinire a Kievului și sunt dispuse la o pace cu cedări de teritorii ucrainene. Aceste state e probabil că ar bloca și participarea NATO la o coaliție antichineză (sau antiruso-chinză) globală. Efortul chinez de a anticipa reacția factorilor de decizie ai statelor NATO se bazează pe cunoașterea intereselor naționale ale acestora, a culturii de securitate, a preferințelor personale (de asemenea a obiectivelor partidelor politice din care liderii provin), pe calculul rațional al beneficiilor și riscurilor/costurilor.
Este important ca statele NATO să aibă o abordare coerentă, rațională și proactivă față de interesele și acțiunile trecute, prezente și viitoare ale Chinei. Ar fi, desigur, necesar să existe un centru de analiză strategică al Alianței, care să fie dedicat Chinei (sau zonei Asia-Pacific) și mecanisme mai stricte prin care China să nu poată investi în tehnologii și infrastructuri ce pot pune în pericol eforturile de apărare colectivă ale statelor membre. Aici, stratgia de de-riskingasumată de UE față de Beijing, va fi de folos si la nivelul Alianței, pe când una de decuplare ar fi greu de acceptat de statele ce beneficiază semnificativ de pe urma comerțului cu RPC..
SUA pare să prefere momentan să atribuie NATO sarcina esențială de a descuraja agresiunea rusească pe flancul estic și a menține partenerii strategici din zona Mării Negre – Ucraina, Moldova și, cu tot mai multă dificultate, Georgia – în orbita de securitate occidentală, în timp ce pentru containment-ul și descurajarea RPC in Indo-Pacific se vor folosi grupările regionale QUAD și AUKUS. Nu NATO riscă să fie angrenată într-un conflict direct cu China (nefiiind în aceeași zonă geografică, iar China neatentând deocamdată militar la spațiul de securitate garantat de NATO), ci acei membri ai NATO ce fac parte din formatul AUKUS. De exemplu, dacă Beijingul ordonă atacarea și ocuparea Taiwanului, lucru inaceptabil pentru SUA, ne gândim că și Marea Britanie ar putea interveni de partea Taipeiului, pe lângă probabil Japonia și Australia. Însă alți membri ai NATO pot ajunge cândva să li se opună politic primilor, să strângă relațiile economice cu China, iar SUA, iritată de lipsa de solidaritate a unor state NATO, ar putea decide în final să părăsească marea alianță cu europenii în favoarea formatelor defensive cu țări în care are mai multă încredere. Acesta ar fi unul dintre cele mai negre scenarii pentru țările europene membre ale NATO. O președinție Donald Trump ar putea conduce lucrurile în această direcție, cu un nivel de probabililate mai mare. De aceea, statele europene din NATO trebuie să se pregătească pentru situații diverse, să nu cedeze adversarilor inițiativa strategică.
(**acest articol are la bază un studiu publicat anterior de autor, „Ascensiunea Chinei din perspectiva NATO: o provocare majoră pentru securitatea transatlantică”, in Monitor Strategic, nr. 3-4/2021, pp. 47-61. Preluarea unor părți din acesta nu constituie autoplagiat si are acordul editorului)
Note:
[1] https://geopoliticalfutures.com//pdfs/daily-memo-polands-defense-plans-chinas-drone-exports-geopoliticalfutures-com.pdf?utm_source=newsletter&utm_medium=email&utm_term=https%3A%2F%2Fgeopoliticalfutures.com%2F%2Fpdfs%2Fdaily-memo-polands-defense-plans-chinas-drone-exports-geopoliticalfutures-com.pdf&utm_content&utm_campaign=PAID%20-%20Everything%20as%20it%27s%20published, accesat pe 1 august 2024.
[2] Holly Ellyatt, „China is ‘coming closer’ but we don’t want a new adversary, NATO chief says”, https://www.cnbc.com/2019/12/02/jens-stoltenberg-rising-power-china-must-be-addressed-by-nato.html, 2 decembrie 2019.
[3] https://www.nato.int/nato_static_fl2014/assets/pdf/2022/6/pdf/290622-strategic-concept-ro.pdf, 29 iunie 2022.
[4] “NATO 2030. United for a new era”, https://www.nato.int/nato_static_fl2014/assets/pdf/2020/12/pdf/201201-Reflection-Group-Final-Report-Uni.pdf, 25 noiembrie 2020, p. 28.
[5] Ibidem, p. 27.
[6] www.news.ro/externe/document-textul-integral-al-declaratiei-summitului-nato-de-la-washington-1922401211002024070421663571, 10 iulie 2024.
[7] Vezi Helena Legarda, „From marriage of convenience to strategic partnership: China-Russia relations and the fight for global influence”, https://merics.org/en/short-analysis/marriage-convenience-strategic-partnership-china-russia-relations-and-fight-global, 24 august 2021.
