Miza acestui text este să explicăm de ce cel mai eficient ministru al Afacerilor Străine și, în același timp, prim-ministru al României în secolul al XX-lea a fost detestat de cei mai mulți dintre oamenii cu care a interacționat, fie ei străini sau români. Au existat desigur și excepții, dar acestea n-au făcut decât să confirme regula.
Participanții la Conferința de pace de la Paris de după Marele Război au trăit sentimentul că sunt parte la un eveniment istoric, că marea conflagrație se încheia cu o pace menită să schimbe lumea. De aceea, s-au simțit datori să consemneze, atunci sau mai târziu, ceea ce s-a întâmplat. Există o literatură memorialistică enormă a celor care au luat parte, din poziții oficiale sau neoficiale, la Conferința de pace de la Paris. Dacă mai adăugăm corespondența dintre aceste personaje, ca și documentele oficiale și oficioase, rezultatul este un volum imens de surse, pe care istoricii l-au avut și îl au la dispoziție pentru a descrie și analiza cea mai mare reuniune internațională din toate timpurile. Cine parcurge, fie și secvențial, acest material copleșitor va avea surpriza să descopere că liderul român Ion I. C. Brătianu a fost un actor cu adevărat important pe scena unde se decidea soarta lumii și mai ales a Noii Europe. Aproape că nu există relatare extinsă despre forumul parizian al păcii din care să lipsească Ionel Brătianu. În același timp, el era unul din personajele negative de serviciu, descris de cele mai multe ori drept agresiv, inflexibil, deloc predispus să ilustreze noile tendințe ale epocii, să se adapteze la noua diplomație.
Practic singura narațiune influentă despre Conferința de pace de la Paris de după Primul Război Mondial, poate cea mai influentă însă, din care omul de stat român lipsește, este cea a economistului britanic John Maynard Keynes, membru al delegației britanice la reuniunea pariziană: The Economic Consequences of the Peace. Motivul este unul simplu. Cheia succesului acestei lucrări este tocmai explicația supersimplificată, adică ideea conform căreia conferința a eșuat întrucât totul a fost decis doar de trei oameni, Woodrow Wilson, David Lloyd George și Georges Clemenceau, rupți de realitate, pe care au încercat s-o adapteze la umorile și idiosincraziile lor, făcând compromisuri pernicioase și luând decizii eronate. Acest simplism explicativ ar fi fost aruncat în aer dacă apărea ca personaj un conducător al unei țări mici care s-a certat cu mai marii lumii, care nu le-a respectat comandamentele, care a urmărit și atins obiectivele statului pe care îl reprezenta, unul „cu interese limitate”. De aceea, Brătianu lipsește din povestea lui Keynes, una cu doar trei personaje.
Celelalte descrieri și prezentări ale reuniunii de pace se ocupă, mai mult sau mai puțin, direct sau indirect, și despre Ion I. C. Brătianu. Spre exemplu, unul din membrii delegației americane, maiorul Stephen Bonsal, scria în jurnalul său: „Una din neplăcerile marcante ale președintelui Wilson este aversiunea față de Brătianu, sprâncenatul prim-ministru al României, cu caracterul său bizantin notoriu”; americanii îl porecleau pe liderul român „Taurul”. De altfel, președintele american, care se considera un fel de nou Mesia, menit să impună lumii noile porunci, care nu mai erau 10, ci 14, cum spunea Clemenceau, era greu de perturbat din drumul său, nu-și lăsa emoțiile să-i afecteze acțiunile, punea principiile întotdeauna în prim-plan. Ei bine, unul dintre puținii care reușeau să-l scoată din minți era Brătianu, așa cum au consemnat mai mulți dintre apropiații lui Wilson. În consecință, evita să-l întâlnească, a blocat în mai multe rânduri accesul liderului român la Consiliul celor Patru și a limitat interacțiunile doar la minimul necesar.
Diplomatul britanic Harold Nicolson, autorul foarte cunoscutei lucrări Peacemaking 1919, îl critica pe liderul român din 1919, pentru poziția acestuia privitoare la Tratatul din 1916, pe care îl considera invalid, îl lauda pe Take Ionescu și considera că deciziile reuniunii de pace erau „obiective”, dovada cea mai consistentă fiind chiar cazul lui Brătianu: „Nimeni nu a fost mai stupid, mai nerezonabil, mai iritant și mai provocator decât Ion Brătianu. Însă antipatia aproape generală pe care el a inspirat-o nu a prejudiciat revendicările țării sale. România a obținut totul și mai mult decât atât”.
După un prânz comun din 25 ianuarie 1919, Nicolson se dezlănțuie: „Brătianu este o femeie cu barbă, un șarlatan tupeist, un intelectual de București, un om dintre cei mai neplăcuți. Chipeș și exuberant, își întoarce capul său într-o parte sau în cealaltă, admirându-și propriul profil în oglindă. Emite glume verbale sofisticate, imaginându-se drept parizian.” La 3 februarie, are, din nou, o „cină groaznică” cu Brătianu; iar la 11 iunie „Brătianu, ca de obicei, se oțărăște și face ochi dulci în același timp”.
Frank Rattigan, însărcinatul cu afaceri al Marii Britanii la București, îi scris șefului său, Lordul Curzon, în octombrie 1919: „Domnul Brătianu a fost vreme îndelungată practic dictatorul acestei țări, astfel încât și-a pierdut simțul proporțiilor. Comportamentul său la Conferința de pace a fost de așa manieră încât a fost detestat de practic toți cei cu care a intrat în contact. S-a dus acolo cu ideile unui megaloman, așteptându-se să dicteze reprezentanților Aliați, ca din Olimp, dorințele sale privind România, și a fost șocat și ofensat să descopere că părerea sa despre sine și pretențiile sale erau departe de a fi împărtășite de oamenii de stat Aliați. S-a întors în țară cu o ură atât de violentă împotriva domnului Lloyd George, a domnului Balfour și a domnului Clemenceau, încât întregul său comportament politic de atunci a fost influențat în consecință. […] Personal, domnul Brătianu este un bărbat cu oarecare farmec, pe care are grijă să și-l exercite. Caracterul său general este unul complet oriental. Este ager la minte, elocvent, credibil, ambițios și nu-i e teamă de responsabilitate. Pe de altă parte, este incredibil de indolent. Este greu de conceput un prim-ministru care să se spele pe mâini deplin de toate detaliile și de munca de pregătire a deciziilor, așa cum s-a întâmplat în timpul mandatului său. În același timp își știe interesul și exercită un control ferm asupra partidului, de către care este temut și respectat cu adevărat. În fapt, membrii de partid îl consideră o mare personalitate în toate privințele. Deși Partidul Liberal a fost pus la pământ de politica sa externă nebunească și de corupția atroce, el rămâne însă cel mai bine organizat și mai disciplinat partid din țară.”
Diplomatul francez Jules Laroche era de părere că prestația liderului român în susținerea revendicărilor teritoriale ale țării sale fusese „nesatisfăcătoare”: „Dl Brătianu este cu siguranță un patriot, dar caracterului său îi lipsește adaptabilitatea necesară unei asemenea activități (cea de la Conferința de pace), și se pare că a reușit să-i exaspereze pe toți cei cu care a intrat în contact prin caracterul excesiv al pretențiilor sale și prin maniera cumva arogantă și nesupusă în care le-a prezentat” . Asemenea caracterizări, evident subiective și exagerate, au ajuns să se constituie în unicele surse de inspirație pentru unii istorici contemporani, altfel extrem de apreciați, precum Margaret MacMillan, al cărei capitol despre România la forumul păcii nu face decât să reitereze asemenea idiosincrazii și să ajungă la concluzii vehement antiromânești.
Ionel Brătianu și-a expus în mai multe rânduri părerile despre ceea ce i s-a întâmplat la Conferința de pace de la Paris, dar pentru a nu relua pledoarii pro domo, ni se pare mai relevant să reiterăm câteva dintre ideile pe care un apropiat al său, I. Gh. Duca, le-a consemnat în amintirile sale:
„La Paris a găsit o atmosferă deplorabilă, nu numai în ceea ce ne privește pe noi, dar chiar pe toate țările mici, cei cinci Aliați mari fiind porniți să hotărască totul singuri, să ne trateze cu cel mai adânc dispreț. … Nici măcar regulile unei elementare politeți nu erau respectate între cei care își vărsaseră în comun sângele pentru izbânda aceleiași cauze. … Cu o asemenea mentalitate inițială nu este de mirare că s-a ajuns la rezultatele pe care le vom vedea. Wilson făcea pe semizeul, toată lumea se închina în fața acestui sărman profesor universitar la care megalomania nu era decât începutul unei paralizii generale, personaj pe care țara lui avea să-l dezavueze în mod public peste câteva luni, spre surprinderea Europei întregi”.
Același Duca încheia cele câteva pagini dedicate prestației lui Brătianu la forumul păcii: „Orice s-ar spune prefer aceasta atitudine de mândrie intransigentă și de demnitate ofensată, complezențelor aducătoare de succese dubioase și de beneficii problematice. De-altminteri, această atitudine a lui Brătianu a supărat pe moment pe mulți din conducătorii conferinței care preferau, evident în mijlocul greutăților de atunci, oameni mlădioși rezistențelor neînduplecate”.
*
Potrivit standardelor de astăzi, Ion I. C. Brătianu a ajuns să fie considerat „un naționalist la fel de turbat ca tatăl său” sau „xenofob”, dar totuși etichetările sunt incorecte. Liderul român avea atitudini foarte asemănătoare cu ale altor conducători politici din epocă, din estul Europei, dar și din cadrul Marilor Puteri. Era un patriot, era reprezentativ pentru țara sa, contestatarii săi având influență relativ redusă. Eterna comparație cu Take Ionescu este azi rizibilă. Deși Ionescu era foarte apreciat în capitalele mai marilor lumii și mulți l-ar fi dorit ca prim-ministru la București, făcând chiar și presiuni în acest sens, el n-avea cum să reprezinte România la forumul păcii, neavând susținere internă nici în vechea Românie, nici în provinciile unite cu țara în 1918.
Mulți i-au reproșat lui Brătianu vehemența și radicalismul, adică lipsa flexibilității diplomatice, ca și faptul că îi irita profund pe cei „Trei Mari” . A fost comparat atât cu Take Ionescu, cât și cu grecul Eleftherios Venizelos sau cu cehii Karel Kramář și Edvard Beneš, pentru a se evidenția soluția opusă, cea a adaptării la cerințele prea puternicilor momentului. E însă greu de spus astăzi care era soluția: „mlădierea” cehilor le-a adus succes, dar nu s-a întâmplat la fel cu grecii; polonezii, sârbii și croații au alternat atitudinile, iar rezultatele au fost de diverse feluri. Nimeni nu-i poate contesta lui Brătianu eficiența cu care și-a atins cele mai multe din obiective. În plus, el era consecvent și consistent: nu putea fi ferm în chestiunea petrolului românesc sau a războiului cu Ungaria comunistă a lui Béla Kun, iar în privința protecției minorităților să cedeze cu ușurință.
Conflictul aproape permanent dintre premierul român și liderii Marilor Puteri l-a supărat și l-a dezamăgit pe Brătianu, dar indignarea nu l-a orbit în așa măsură încât să nu vadă că acea Conferință de pace nu era omnipotentă. Aliații nu aveau mijloacele de a-și pune în practică deciziile în Europa Centrală și Răsăriteană, pentru că, pur și simplu, nu ocupaseră regiunea, deși ar fi putut s-o facă după semnarea armistițiilor. Cu toate pretențiile celor de la Paris de a dirija totul, harta jumătății orientale a Europei s-a trasat pe teren și nu în splendidele palate din preajma capitalei franceze. Conferința a putut doar să ratifice ori să regularizeze trasări de frontieră deja înfăptuite, în special de către România, dar și de alte state localizate la periferia Austro-Ungariei.
Disensiunile din rândurile Aliaților i-au oferit lui Ionel Brătianu tot atâtea pârghii de a controla evenimentele anului 1919. Încurajarea disputelor dintre Aliați și abilitatea de a utiliza în favoarea lui urmările acestor divergențe arată că liderul român era deosebit de înzestrat în manevrele diplomatice. Când Aliații au înțeles, în cele din urmă, că au nevoie de ajutorul lui, ei nu mai erau într-o poziție care să le permită stabilirea amănuntelor.
Nici guvernele care i-au urmat celui condus de liderul liberal, adică cele ale lui Arthur Văitoianu, Alexandru Vaida-Voevod și Alexandru Averescu (septembrie 1919 – decembrie 1921) nu s-au îndepărtat semnificativ de făgașul stabilit de Brătianu. Vaida a trebuit să definitiveze retragerea din Ungaria de la vest de Tisa, să semneze Tratatul cu Austria și cel privitor la minorități, dar aceasta nu s-a datorat faptului că el era mai conciliant, ci situației sensibil modificate. În plus, la obținerea unor concesii, adică modificarea unor articole ce deranjau mândria noastră națională, a contribuit, nu în ultimul rând, și precedenta atitudine intransigentă a lui Brătianu. Guvernul Vaida s-a situat, în fond, pe liniile stabilite cu subtilitate de predecesorul său. Nici guvernul român nu a cedat în multe rânduri și privințe, nici Conferința de pace nu și-a modificat sensibil tonul și nu a acordat o mai mare încredere românilor. De asemenea, nici guvernul Averescu nu s-a aflat în grațiile liderilor Marilor Puteri.
În decembrie 1919, la o ședință a Adunării Deputaților, Ion I.C. Brătianu a vorbit despre necesitatea de constituire a unui stat românesc puternic și mândru. Nu suntem capabili să evaluăm cât de puternic a fost sau a devenit statul român, dar o capacitate a sa atât de ridicată de a-și influența destinul, de a exploata la maximum prețioase și rare ferestre de oportunitate datorate unui context internațional unic, de a se raporta la mai marii lumii cu un amestec uluitor de pragmatism și cutezanță, ca în perioada 1919-1920, nu credem că a mai cunoscut.
