În 13 ianuarie 1953, în U.R.S.S. se declanșa o campanie uriașă împotriva medicilor. La ordinul personal al lui Stalin, ziarul Pravda a publicat un atac la adresa celor mai de seamă medici din Uniunea Sovietică, pretinzând că ar face parte dintr-un complot uriaș împotriva conducătorilor statului și al Armatei Roșii. Cel care a pus la cale totul era chiar Stalin. În anii din urmă el ajunsese să fie obsedat de posibilitatea ca un complot menit să îl ucidă se urzea undeva în proximitate. Acum însă lucrurile prindeau un contur mai clar, dictatorul fiind convins că respectivii complotiști aparțineau comunității evreiești de pe mapamond. Episodul s-a discutat până acum mai ales sub aspectul acțiunii antisemite a vârfului statului sovietic și a organelor abilitate aflate la îndemâna acestuia. Dar el merită să fie privit și drept ceea ce, de altfel, era, descifrat de astă dată dintr-un alt punct de vedere: măsura lovea în intelectualitatea și mai ales în personalul medical.
Faptul ne aduce în România prezentului imediat, evocând scandalul public al acestei veri: cazul doctorițelor acuzate de asasinat în serie de la Spitalul bucureștean Sf. Pantelimon. Aparent, acolo s-au produs lucruri inimaginabile: două cadre medicale de la ATI, femei tinere de o aparență vulnerabilă, de altfel, împreună cu o asistentă, ar fi izbutit ca, în timp record, să pună capăt voluntar și în mod vinovat unui număr de nu mai puțin de șaptesprezece persoane care, altminteri, ar mai fi avut de trăit. Presa, înfometată de știri estivale, a dedicat pe ecranele televiziunilor – și nu numai – ore întregi acuzațiilor și apărării inculpatelor arestate urgent pentru treizeci de zile, una dintre ele dobândind urgent și un stigmat care, probabil, o va însoți de aici înainte oriunde s-ar duce și orice ar face („Doamna cu Coasa”, adică Moartea însăși). S-a pus în joc și capul ministrului Sănătății care a trebuit să se disculpe în fel și chip, pe ecrane și-a făcut apariția și prim-ministrul care a încercat să împace lumea și să relativizeze acuzele… Circul mediatic a fost integral, iar spiritul public românesc, obișnuit să lanseze prin scandal marile teme de dezbătut, nu s-a dezmințit nici de această dată. O serie de doctori de la ATI au intrat în grevă spontană, protestând împotriva acuzelor neîntemeiate care le aduceau prejudicii de natura morală, răsplătindu-le efortul de a salva vieți prin socotirea lor apriorică drept vinovați de malpraxis, dacă nu chiar mai mult de atât. Ceva mai târziu, totuși, ambele doctorițe au fost eliberate prin verdict judecătoresc, rămânând să fie cercetate în stare de libertate, dar neîntâmpinând niciun obstacol în a se întoarce, de ar fi dorit-o, chiar de a doua zi, la locul de muncă părăsit în mașina poliției. Chiar dacă în justiție ancheta merge mai departe, lucrurile au ieșit, e moment, din raza ochiului public, urmându-și cursul într-un ritm imprevizibil și, în orice caz, fără presiunea anterioară.
Simplă coincidență sau nu, cam în aceeași perioadă – la câteva zile distanță – s-a declanșat și scandalul profesorilor prădători sexuali de la S.N.S.P.A., instituție de nivel academic din București. Dintr-o dată au apărut acuzații ferme de abuz la adresa mai multor studente din trecut care, odată cu cercetările, s-au înmulțit. Întâi sociologul Alfred Bulai, apoi colegul său Marius Pieleanu, au fost supuși – s-ar zice că nu fără temei, cel puțin în privința primului, deși deocamdată nu au survenit verdicte clare în privința aceasta din partea justiției – unor anchete și chiar măsuri administrative, deschizându-se, măcar în privința celui dintâi o acțiune juridică. Reclamațiile contra celor doi dascăli de rang universitar s-au lăsat și cu deprecierea altor figuri ale vieții academice bucureștene din cadrul aceleiași instituții: bine-cunoscuta militantă feministă Mihaela Miroiu a fost acroșată din cauza lipsei sale de fermitate în fața abuzurilor colegului său, iar politologul Cristian Pârvulescu, decanul în funcție, a fost privit ca un soi de șef tolerant, de nu cumva chiar ca un complice tacit la adăpostul nepăsării căruia se pot produce astfel de încălcări ale moralei și regulamentelor în uz.
Sunt de așteptat, în aceste situații, deciziile clare, atât din partea judecătorilor, cât și a comisiilor de etică ale instituțiilor implicate. Dar faptul că, în plină pregătire a campaniei electorale din toamna și de la începutul iernii ce se apropie, s-au declanșat două asemenea scandaluri, aproape simultan, lovind în categorii intelectuale și profesionale dintre cele mai aflate în contact direct cu populația – medicii și profesorii – duce cu gândul la posibilitatea ca, dincolo de cazurile în speță, să se poată descifra și intenții manipulative venite de sus.
În cazul doctorițelor de la Sf. Pantelimon nu s-a putut descifra o motivație a pretinsei criminalități, tot așa cum nu se prea înțelege de ce anume victimele profesorilor universitari abuzivi și-au descleștat buzele exact acum, la mai mulți ani după faptele reclamate. Există totuși o convergență cu alte evenimente semnificative care poate să însemne ceva, după cum poate să nici nu însemne nimic.
Cele două scandaluri sunt foarte aproape de momentul – recent – în care s-a discutat, în același spațiu public, despre posibilitatea ca teza de doctorat a lui Mircea Geoană, viitor candidat la președinția României, să fi fost plagiată, fie și numai în parte. Plagiatul adus în discuție în cazul lui Geoană este însă doar cel mai recent act al unei serii de dezvăluiri a altor plagiate în care pare că s-a specializat jurnalista Emilia Șercan. În decursul ultimilor ani, după ce a evidențiat plagiatele de la Băneasa, ea a trecut la personalități politice de prim rang, arătând plagiatul din teza vicepremierului Gabriel Oprea, dar și, mai recent, a candidatului la președinția statului, generalul Nicolae Ciucă, liderul P.N.L. Presa a investigat și alte plagiate sonore, ajungând la concluzia că în cabinetul lui Ciucă includea trei miniștri plagiatori: Florin Roman, Sorin Cîmpeanu și Lucian Bode. Anterior se dovedise și plagiatul altora, tot la nivel de doctorat. Anterior anului 2016 o listă de nume disponibilă pe internet îi enumeră pe Mircea Beuran, ministru al sănătății (septembrie 2003), Victor Ponta, prim ministru (iunie 2012), Ioan Mang, ministrul educației (mai 2012), Gigel Știrbu, ministrul culturii (ianuarie 2014), Neculai Onțanu, fostul primar bucureștean al Sectorului 2, Robert Negoiță, Florentin Pandele (soțul fostei ministre Gabriela Firea), ministrul de interne Petre Tobă (2017) ș.a. De remarcat că plagiatul a pătruns și în cel mai înalt for cultural românesc, după cum informa presa la vremea cuvenită, prin Ionel Sinescu, medic român, membru titular al Academiei Române (iunie 2007), Constantin Popa, medic, membru titular al Academiei Române (aprilie 2013).
Se pare că dezvăluirile imposturilor academice în rândul politicienilor, datorat eforturilor de cercetare ale unor intelectuali întinse pe mai multe decenii, li se răspunde, din partea mediilor politice care se simt amenințate, cu tentative de discreditare și compromitere a profesiilor și categoriilor intelectuale: deocamdată, medicii și profesorii. S-au încercat și inițiative juridice care să dezincrimineze plagiatul, precum în timpul ministerialului la Educație a lui Sorin Câmpeanu. Dar anchetele jurnalistice care au evidențiat plagiatele nu au putut fi stăvilite, iar proiectul de lege preconizat în acest sens, menit să facă din rezultatele obținute niște verdicte irelevante, nu și-a atins scopul.
Desigur, această conjectură poate fi o iluzie, mă pot înșela. Dar faptele care par să o acrediteze sunt indubitabile, societatea românească actuală face efortul de a reduce impostura publică și de a se asana, cu mijloacele și în limitele legislației pe care le are la dispoziție. Din acest punct de vedere, suntem departe de scandalul medicilor asasini din ultimul an de viață al lui Stalin nu pentru că politicienii ar fi mai puțin dispuși să astupe gura cu orice preț intelectualilor prea vocali (dovadă încercarea de compromat la adresa Emiliei Șercan și recentele arestări ale doctorițelor bucureștene de la ATI), ci pentru că societatea civilă – presa, mai cu seamă – are mijloacele și nu ezită de a răspunde sau chiar de a prelua inițiativa în această direcție. Fondul social-politic pe care se derulează toate acestea diferă, de asemenea, radical de Moscova stalinistă: suntem membri ai UE și ai NATO, aparținem Occidentului democratic. Răfuielile de tip voluntarist, cu tentă mafiotă, par limitate, în aceste condiții, scutindu-i pe temerari de tratamentul suferit de Anna Politkovskaia, de Nemțov, de Navalnîi. Confruntarea continuă și pare că se apropie de noi puncte incandescente, căci alegerile se apropie cu fiecare zi, iar după ele se întrezărește spectrul unei crize accentuate.
