În cultura română interbelică era un loc comun să se afirme că românii sunt rezultatul și expresia unui îndelungat anonimat istoric. Chiar dacă expresiile cele mai pregnante ale acestei idei se regăsesc în textele unor gânditori dintre cele două războaie mondiale, părerea era mult mai răspândită, fiind acceptată de mulți artiști și cărturari ai vremii ca o evidență de neocolit.
Unul dintre ei a fost Emil Cioran. În Schimbarea la față a României (1936) el se căina: „O tristeţe infinită mă cuprinde de câte ori mă gândesc cum o mie şi atâta de ani ne ascundeam prin păduri şi munţi de frica duşmanului, adică de propria noastră frică” (Schimbarea la față a României, București, Ed. Humanitas, 2011, p. 37). El vorbea despre „preistoria tuturor secolelor noastre de întuneric” (ibidem, p. 101) și continua să lelească: „Doamne! ce vom fi făcut o mie de ani? Toată viața noastră de un secol încoace nu este decât procesul prin care am ajuns să ne dăm seama că n-am făcut nimic… […] O mie de ani s-a făcut istoria peste noi: o mie de ani de subistorie” (p. 37).
Și Lucian Blaga, venea cu aceeași idee în formulări proprii în Spațiul mioritic (1936). Filosoful vorbește despre „o retragere din «istorie» într-o viață „anistorică”, „într-o existență organică-sufletească, oarecum atemporală”; „timp de peste o mie de ani aproape, pre-românii și românii manifestă un fel de atitudine instinctivă de apărare, care se poate numi boicot al istoriei”; „Ceea ce se desfășurase oricum până la proporții de stat organic și de cultură majoră, sub Ștefan [= cel Mare – n. O.P.], devine iarăși viață anistorică, cultură țărănească, matrice stilistică cu înfloriri, uneori de respectabilă densitate, dar pe plan minor”; „Duhul românesc se retrage încă o dată din «istorie», sau nu participă la ea decât tangențial și în aparență”.
Tot un soi de răspuns la această atitudine sceptică legată de pretinsa lipsă de viabilitate a anonimatului cultural survine dintr-o însemnare de jurnal a lui Mircea Eliade din 26 septembrie 1942: „Cred că vocația mea religioasă se realizează pe această cale: a arăta validitatea experimentală a lucrurilor considerate moarte”. Există realități care nu și-au epuizat resursele în trecutul nostru cultural, chiar dacă ele pot părea, la o privire superficială, tăcute, ba chiar „moarte”.
„… Mă întreb dacă nu avem oare de tras o lecție din comportamentul antiistoric al omului societăților tradiționale” mărturisea Eliade într-o scrisoare adresată lui Carl Schmitt din Paris în 19 septembrie 1952, văzând în moștenirea preistorică un tezaur, nu un impediment. Scriind aceste cuvinte în toamna lui 1952, el se făcea ecoul acelorași afirmații…
Absența, retragerea din istorie a unui popor… Deși o vreme s-a putut crede că lucrurile puteau sta astfel, nu exista, totuși, temei pentru a o susține. Mai mult decât atât, nu era nici măcar originalitate în afirmațiile profesate de Cioran și de Blaga cu privire la propriul popor. În ianuarie 1848 Friedrich Engels spusese deja despre români că sunt „un popor fără istorie…” El îi vedea a fi „… destinați să piară în furtuna revoluției mondiale… [Românii sunt] suporteri fanatici ai contrarevoluției și [vor] rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor național, la fel cum propria lor existență, în general, reprezintă prin ea însăși un protest contra unei mărețe revoluții istorice. […] Dispariția [lor] de pe fața pământului va fi un pas înainte” (Friedrich Engels, „Lupta maghiarilor”, în Neue Rheinische Zeitung, nr. 194, 13 ianuarie 1849. Reprodus în Karl Marx și Friedrich Engels, Opere complete, vol. 8, Moscova, Ed. Progres, 1977, p. 229).
Dacă autorii români menționați mai sus cunoșteau sau nu în mod direct articolul clasicului marxismului rămâne de stabilit. Într-un fel sau altul ideea că românii ar fi un popor fără istorie a pătruns însă, după cum se vede, și în cultura română, chiar dacă la mai multe decenii după ce fusese enunțată.
Partizan entuziast, la data când scria, al revoluției burghezo-democrate a lui Ludovic Kossuth, Engels nu putea vedea în români decât ceea ce fuseseră șuanii din Bretania și Normandia în timpul Revoluției Franceze: niște feroce contrarevoluționari. Deși se referea doar la cei din Imperiul Habsburgic, nesinchisindu-se de locuitorii Moldovei și ai Țării Românești, părintele de mai târziu al materialismului dialectic și istoric – deocamdată adept al saltului istoric pus la cale de burghezia revoluționară – profețea o dispariție totală și nenegociabilă a tuturor românilor. Pentru el ei erau, nu dintr-o nefericită întâmplare istorică, ci prin însuși desenul destinului, de-a dreptul, niște retrograzi; drept care se bucura cu anticipație de dizolvarea lor ca națiune.
Stigmatizarea românilor nu era un lucru nou către mijlocul sec. al XIX-lea. Existau scriitori bizantini din sec. al XI-lea, precum Katakalon Kekaumenos, Georgios Pachymeres (începutul sec. al XIV-lea) și alții, mai târzii, care condamnaseră vlahii fără drept de apel. Dar atât de departe în dezaprobarea lor nu mersese nimeni înaintea lui Engels. Ceea ce miră în cuvintele lui este radicalitatea verdictului, caracterul lui indiscutabil. Uimitor este și faptul că un luptător pentru idealuri revoluționare menea un popor și o limbă, cât ai bate din palme, la neant. Nu te lasă cu gura căscată doar faptul că o făcea fără ca măcar să fi cunoscut vreun român, ci și circumstanța că era vorba despre un gânditor iconoclast care interpreta lumea în alte categorii sociale decât cele consacrate de „vechiul regim”.
La Engels, verdictul că românii nu au istorie era o premisă a judecății asupra pretinsei lor lipse de identitate. Singurul element identitar colectiv care li se recunoștea era presupusul lor fanatism contrarevoluționar. Optimismul autorului mergea până la a spera că dacă nu vor fi extirpați, românii puteau fi asimilați, dizolvați în masa altor popoare, probabil unul dintre cele alături de care trăiau – maghiarii ori austriecii…
Ceea ce au făcut Cioran și Blaga mai apoi a fost să… răstoarne, voit sau nu, înțelesul reproșului engelsian. Pentru unul dintre acești gânditori din Transilvania românească pe care gazetarul german o dorise anihilată, mileniul de tăcere românesc însemna o ieșire din istorie, mai exact un refuz de a amprenta prin fapte de civilizație și de cultură cu caracter memorabil trecerea lor prin lume. Celălalt se rezuma să deplore „neantul valah”, adăugându-se cu convingere și pregnanță expresivă negatorilor propriei națiuni. Nepunând la îndoială verdictul, ambii se rezumau, fiecare în felul său, ba să confere acestui recul noblețea unei retrageri semnificative din prim-planul curgerii timpului într-un anonimat compact, ba să ia o distanță cinică și, s-ar fi putut crede, justificată.
Nici unul dintre ei – și nici alți gânditori români contemporani – nu au socotit că, prin afirmarea românească la Dunăre și în Carpați din mileniul al doilea, anii de tăcere a surselor istorice dintr-o parte a primului mileniu se lăsau interpretați ca o lentă dar consistentă uvertură la ceea ce avea să urmeze; merit istoric în sine remarcabil, într-un perimetru teritorial unde atâtea alte seminții trecătoare pieriseră fără urmă, după cum Noica nu ezita să constate, într-o însemnare din anii 1970…
A gândi lucrurile în sine, fără a le citi și în perspectiva consecințelor lor nu este întotdeauna cea mai inspirată și mai profundă lectură. Asta nu îi împiedică pe destui concetățeni să se dea în vânt după Cioran, să se gândească la interpretarea blagiană sau, și mai surprinzător decât atât, să își găsească afinități de tot felul cu Engels și doctrinarii din proximitatea lui, atât de afișat animați de gânduri exterminatoare la adresa românilor…
