Rezultatele alegerilor din landurile germane Thuringia și Saxonia au fost intens comentate, în primul rând pe fondul scorurilor mari obținute de extrema dreaptă, Alternativa pentru Germania (AfD), dar și de extrema stângă, în primul rând de populiștii din Alianța Sahra Wagenknecht (BSW). De asemenea – și pe bună dreptate – s-a insistat asupra eșecului membrilor coaliției tripartite de la Berlin, scrutinul de duminică fiind un semnal de alarmă sau, cine știe, o prevestire a înfrângerii la viitoarele alegeri legislative, în toamna anului viitor.
În acest text vor fi enunțate, fără mari pretenții analitice, câteva idei ce pot servi la interpretarea rezultatelor și, într-un sens mai larg, la conturarea unui tablou de moment al sistemului politic german. Este util să începem cu o prezentare a contextului electoral din cele două landuri, de la precedentele alegeri pentru parlamentele regionale, desfășurate în 2019 – așadar, înainte de pandemia Covid-19.
În ceea ce privește Thuringia, este important să ne amintim de marele scandal din 2019. Alegerile din acel an au dus la o configurație ce nu a permis formarea unei majorități absolute și, după două voturi eșuate în noul legislativ regional, s-a trecut la al treilea, în care era suficientă majoritatea relativă și în care marele favorit era Bodo Ramelow, candidatul Stângii (Die Linke – DL) și premierul în exercițiu al landului – o poziție obținută după alegerile din 2014, într-o coaliție cu social-democrații și cu verzii. Era pentru prima dată când DL, cu rădăcini în fostul partid comunist est-german, obținea o asemenea poziție în Germania unită.
Așadar, în 2019 era de așteptat ca Ramelow să poată forma un nou executiv, mai ales că adversarii săi la votul final erau reprezentantul AfD și liber-democratul (FDP) Thomas Kemmerich, al cărui sprijin în legislativ era mult mai mic. Dar parlamentarii regionali ai AfD nu și-au votat candidatul, ci l-au sprijinit pe Kemmerich, care a obținut o victorie la limită și a semnat o nouă premieră: era întâia dată când un reprezentant al spectrului tradițional ajungea la putere cu sprijinul extremei drepte (chiar dacă nu era, tehnic, o coaliție). Scandalul a fost imens, cu reverberații la Berlin și dincolo de granițe, astfel că Thomas Kemmerich a fost nevoit să demisioneze și Bodo Ramelow (DL) a obținut până la urmă un nou mandat pentru o guvernare alături de social-democrați și de verzi – o guvernare minoritară într-un legislativ ce avea următoarea configurație: DL-29, AfD-22, CDU-21, SPD-8, G(Verzii)-5, FDP-5.
Menționarea acestei distribuții dinaintea pandemiei este utilă pentru că se vede clar o dominație a extremelor și o slăbiciune accentuată a centrului (înțeles în sens larg, ca interval al politicilor moderate, de la centru-stânga la centru-dreapta) și, în special, a flancului său stâng. Era, totuși, o distribuție explicabilă, dată fiind dificultatea SPD și a Verzilor de a câștiga teren în zone mai puțin avansate economic din fosta RDG, în care Die Linke (DL) își păstra forța organizațională. Iar Thuringia a fost mereu în ultimul pluton din punct de vedere al venitului pe cap de locuitor, între landurile germane. Evident, această observație nu trebuie citită în cheia unei relații simpliste economic – politic: din contra, landurile est-germane reprezintă un teren bun pentru raționamente mult mai sofisticate, dar nu acesta este scopul textului de față.
Pandemia a reprezentat o bună trambulină pentru extrema dreaptă într-o mare parte a Europei, dar nu la fel s-a întâmplat în Germania, unde legislativele din 2021 marchează un declin pronunțat pentru AfD. Fără a stabili corelații nejustificate între scrutine diferite, este interesant să vedem cum s-a votat cu acea ocazie în Thuringia. Relevant este votul pentru listele de partid care ne dă o imagine generală asupra forței diverselor grupări ( după cum se știe, în Germania se votează și în circumscripții uninominale, dar aceste competiții ne interesează mai puțin, acum). Așadar, în ciuda rezultatelor proaste de pe plan național, în Thuringia AfD a ocupat primul loc cu 24% din voturi, fiind urmată de SPD – 23,4%, CDU – 16,9%, DL – 11,4%, FDP – 9%, Verzi – 6%. Dincolo de scorul extremei drepte, cifrele ne arată și o anumită reziliență a extremei stângi (DL): poate că 11 procente nu înseamnă mult, dar legislativele din 2021 au dus L sub pragul de 5% la nivel național, accesul în Bundestag realizându-se grație satisfacerii celui de-al doilea criteriu – victoria în cel puțin trei circumscripții uninominale.
În fine, tot cu observația că este un alt tip de scrutin, merită să vedem cum s-a votat în Thuringia la alegerile europene din iunie, un scrutin care a marcat botezul focului pentru BSW, gruparea doamnei Wagenknecht, desprinsă din Die Linke (DL) și promotoare a unui populism de stânga mult mai energic – termenul „extrema stângă” pare cât se poate de justificat. Așadar, la nivel național CDU-CSU a obținut o victorie clară, iar AfD i-a devansat pe social-democrați, venind pe locul doi – o clasare ce a generat mult comentarii, uneori pierzându-se din vedere că scorul său național, 15,89% nu a fost chiar remarcabil. În Thuringia, însă, tabloul a fost foarte diferit de cel național: AfD a venit pe primul loc, cu 30,7% – o victorie detașată, în condițiile în care CDU a obținut doar 23,2%, iar locul trei a fost obținut de BSW, cu 15%, devansând SPD (8,2%), DL (5,7%), Verzi (4,2%) și FDP (2%).
În sfârșit, pentru că textul se referă la regionalele de duminica trecută, iată rezultatele – cu observația că sistemul este similar celui din alegerile legislative naționale: jumătate din cei 88 de membri sunt aleși în circumscripții uninominale, iar cealaltă jumătate provine de pe listele de partid, la final respectându-se proporționalitatea între procentajul mandatelor și cel al voturilor pentru liste. Așadar AfD, în frunte cu Björn Höcke – 32,84% la votul pe listă, 32 mandate; CDU – 23,61%, 23 mandate; BSW – 15,77%, 15 mandate; L, în frunte cu Bodo Ramelow – 13,05%, 12 mandate, SPD – 6,05%, 6 mandate. Verzii și liber-democrații rămân în afara Landtag-ului, pentru că obțin sub 5% și nici nu câștigă circumscripții uninominale.
Să începem de jos în sus: dată fiind fragilitatea instituțională a FDP și G în estul Germaniei, pentru aceste partide toate alegerile sunt riscante. S-ar putea ca participarea la coaliția națională să fi contat (negativ), dar este greu de spus dacă factorii naționali au fost determinanții eșecului. Spre exemplu, s-ar putea ca FDP să fi fost sancționat de propriul electorat pentru aventura nefericită a domnului Kemmerich cu AfD, în 2019, mai degrabă decât din cauza performanțelor guvernului central.
În ceea ce-i privește pe social-democrați, ei nu au fost niciodată vioara întâi a guvernării în Thuringia, după reunificare. Au venit pe locul secund în 1990 și 1994, după creștin-democrați, dar începând cu 1999 au coborât pe locul trei, pe fondul ascensiunii lui Bodo Ramelow, liderul regional al Partidului Socialismului Democratic (succesorul direct al comuniștilor est-germani), apoi al formațiunii Die Linke (L). Social-democrații se plafonează pe a treia poziție, apoi mai coboară o treaptă – locul patru – în momentul în care intră puternic în scenă AfD. Iar alegerile de duminica trecută îi duc pe locul cinci, pentru că în top intră și partidul Sahrei Wagenknecht (BSW). Dacă e ca AfD să fie blocat, prezența lor în majoritatea guvernamentală ar putea fi necesară, dar aceasta nu înlătură senzația de slăbiciune a social-democraților.
În fine, CDU a urcat un loc față de 2019, dar aceasta se datorează și divizării electoratului Die Linke (L), după intrarea BSW în arenă. În termeni de reprezentare, creșterea este foarte mică (2 mandate) și poate fi asociată cu statutul de forță de opoziție, atât în Landtag-ul de la Erfurt, cât și în Bundestag-ul de la Berlin. Și, foarte important, le permite creștin-democraților să preia inițiativa formării unui guvern care să izoleze AfD. Vom vedea dacă CDU se va încumeta să colaboreze în acest scop cu forțe de extrema stângă precum L și BSW – ar fi o noutate extrem de semnificativă în politica germană – sau dacă va prefera să acorde sprijin unui cabinet minoritar de stânga ce ar reuni L, BSW și SPD. Oricum ar fi, urmează o perioadă dificilă pentru CDU, singurul reprezentant al liniei de centru-dreapta în adunarea regională.
Cazul Thuringiei este foarte interesant din mai multe motive. În primul rând, pentru că avem de a face cu o instituționalizare a AfD mai pronunțată decât în alte landuri, deși organizația de aici, condusă de Björn Höcke, este una dintre cele mai radicale. Sprijinul ei electoral se menține la cote foarte înalte, iar argumentul potrivit căruia votul AfD este unul preponderent negativ, de protest, pare tot mai problematic. Există în scorul AfD o stabilitate care sugerează că o bună parte dintre alegători vor rămâne lângă partid chiar dacă de la Berlin sau din capitala landului, Erfurt, vor fi luate măsuri în direcția dorită de AfD – spre exemplu, de descurajare a migrației. S-ar putea ca unii să respire ușurați și să se reorienteze către partidele din mainstream. Dar, pentru mulți, ar fi o victorie care va duce la o creștere a atașamentului lor față de AfD – și la căutarea următoarei bătălii, a următoarei victorii.
În al doilea rând, pentru că intrarea BSW în arenă a avut succes chiar într-o regiune în care DL, partidul din care s-a desprins, are resurse politice și instituționale importante. Evident că BSW nu se adresează doar simpatizanților Die Linke (DL), ci și – foarte important – celor care au afinități față de social-democrați sau, în mai mică măsură, față de Verzi. Recenta sa declarație, potrivit căreia este dispusă să negocieze cu CDU sau SDP pentru formarea guvernului regional – și pentru blocarea accesului AfD la putere – este o dovadă de forță: doamna Wagenknecht știe că partidul său are potențial de coaliție, indiferent cât de neplăcute sunt unele dintre ideile sale pentru urechile centriste. BSW nu poate fi boicotată și trecută la rubrica extremiști – cel puțin, nu atât timp cât sprijinul ei s-ar putea dovedi indispensabil formării majorităților.
În al treilea rând, pentru că SPD este pe cale să înțeleagă că o refacere a poziției sale în Estul Germaniei este vitală, dacă partidul vrea să rămână unul dintre cei „doi mari” ai politicii germane. Sigur că după alegerile din 2021 a ajuns principala forță de guvernare fără cine știe ce performanțe în fosta RDG – dar scorul obținut a fost cel mai slab înregistrat de un partid devenit „principală forță de guvernare”, din întreaga istorie a Republicii Federale. Există o problemă cu electoratul de stânga din aceste zone, iar apariția BSW reduce șansele social-democraților de a câștiga segmentul tânăr și oarecum mai radical.
În foarte mare măsură, aceste intuiții sunt susținute și de rezultatele din Saxonia, unde CDU a obținut 41 mandate, urmată de AfD – 40, BSW – 15, SPD – 10, Verzi – 7 și Die Linke – 6. În mod normal, creștin-democratul Michael Kretschmer, ministru-președinte (șef al guvernului regional) în funcție, ar trebui să poată forma o nouă echipă, chiar dacă pentru aceasta va trebui să colaboreze atât cu SPD, cât și cu Verzii – în fapt, să reia coaliția formată în 2019. Acum, ea ar fi minoritară, dar pare mai probabil ca domnul Kretschmer să încerce o astfel de formulă, decât să coopteze DL sau BSW. Evident că marea diferență față de Thuringia este reprezentată de intrarea în Landtag a Verzilor, partid cu potențial de coaliție semnificativ, precum și de scorurile ușor mai mici ale AfD, BSW și DL. Dar, pe fond, cele mai multe dintre observațiile și avertismentele implicite legate de Thuringia sunt valabile.
Și nu ar fi exclus ca ele să fie relevante și pentru un alt land din fosta Germanie de Est, Brandenburg, unde alegerile sunt programate pe 22 septembrie, iar sondajele de opinie creditează constant AfD cu 4-5 procente peste principalii lor adversarii, social-democrații și creștin-democrații, cu BSW foarte aproape, pe locul patru. Este ascensiunea extremei drepte imposibil de oprit, în estul Germaniei? În mod clar, nu. Dar, cel puțin în acest moment, ne putem gândi la apariția unui subsistem de partide sensibil diferit de cel din partea vestică, un proces cu consecințe greu de estimat în ceea ce privește forța și coeziunea acțiunii guvernului de la Berlin.
