Lui Nicolae Iorga îi este atribuită butada: „Un popor care nu-si cunoaște trecutul e condamnat sa-l repete”. Mulți au extrapolat panseul, care a devenit „Cine nu cunoaște istoria este condamnat/riscă să o repete”. Adevărul e că istoria nu se repetă defel, dar cine nu o cunoaște e ignorant, face gafe și e prea puțin capabil să înțeleagă prezentul.
„Dl Netanyahu nu trebuie să uite că țara sa a fost creată printr-o decizie a ONU”, a declarat președintele Emmanuel Macron la reuniunea săptămânală a cabinetului francez din săptămâna 14-20 octombrie. „Prin urmare, nu este momentul să nu ținem cont de deciziile ONU”, a adăugat el, în timp ce crește îngrijorarea cu privire la tirurile israeliene asupra forțelor de menținere a păcii UNIFIL în sudul Libanului. Președintele se referea la rezoluția adoptată în noiembrie 1947 de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite privind planul de împărțire a Palestinei într-un stat evreu și un stat arab.
Primul-ministru israelian, Benjamin Netanyahu, a ripostat, spunând că fondarea țării a fost realizată prin Războiul de Independență din 1948, nu printr-o hotărâre a ONU. Într-un interviu acordat cotidianului francez Le Figaro, publicat joi, 17 octombrie, Netanyahu l-a acuzat pe Macron de o „deformare penibilă a istoriei” și de „lipsă de respect”.
Cred că această controversă merită o prezentare, pe cât posibil „sine ira et studio”, a ceea ce s-a întâmplat în privința apariției pe harta Orientului Apropiat, în 1948, a statului israelian.
Israelul modern își are originile în mișcarea sionistă, înființată la sfârșitul secolului al XIX-lea de către evreii din Imperiul Rus, care au solicitat înființarea unui stat evreiesc după ce au îndurat persecuții. În 1896, jurnalistul evreu-austriac Theodor Herzl a publicat un pamflet politic influent intitulat Der Judenstaat (Statul evreilor), care susținea că înființarea unui stat evreiesc era singura modalitate de a-i proteja pe evrei de antisemitism. Herzl a devenit liderul sionismului, convocând primul Congres sionist în Elveția în 1897. Palestina controlată de otomani, locul de origine al evreilor, a fost aleasă drept cea mai de dorit locație pentru un stat evreiesc, iar Herzl a solicitat fără succes guvernului otoman o cartă.
După eșecul Revoluției Ruse din 1905, un număr tot mai mare de evrei din Europa de Est și din Rusia au început să imigreze în Palestina, alăturându-se celor câteva mii de evrei care sosiseră anterior. Coloniștii evrei au insistat asupra folosirii ebraicii ca limbă vorbită. Odată cu prăbușirea Imperiului Otoman în timpul Primului Război Mondial, Marea Britanie a preluat Palestina. În 1917, Marea Britanie a emis „Declarația Balfour”, care își declara intenția de a stabili o patrie evreiască în Palestina, un „cămin național evreiesc”. Deși a fost contestată de statele arabe, Declarația Balfour a fost inclusă în mandatul britanic asupra Palestinei, care a fost autorizat de Liga Națiunilor în 1922. Din cauza opoziției arabe față de înființarea oricărui stat evreiesc în Palestina, dominația britanică a continuat pe parcursul anilor 1920 și 1930.
Începând din 1929, arabii și evreii s-au luptat în mod deschis în Palestina, iar Marea Britanie a încercat să limiteze imigrația evreiască ca mijloc de a-i liniști pe arabi. Ca urmare a Holocaustului din Europa, mulți evrei au intrat ilegal în Palestina în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Grupurile evreiești au recurs la terorism împotriva forțelor britanice din Palestina, pe care le considerau trădătoare ale cauzei sioniste. La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1945, Statele Unite au preluat cauza sionistă.
Britanicii au încercat să elaboreze un acord acceptabil atât pentru arabi, cât și pentru evrei, însă insistența lor asupra aprobării primilor a garantat eșecul. Ulterior, la 18 februarie 1947, aceștia au încredințat problema Organizației Națiunilor Unite, care a înființat o Comisie specială pentru Palestina (UNSCOP) pentru a elabora o soluție. Delegați din 11 națiuni, Australia, Canada, Cehoslovacia, Guatemala, India, Iran, Olanda, Peru, Suedia, Uruguay și Iugoslavia, au mers acolo și au constatat ceea ce era evident de mult timp: aspirațiile naționale contradictorii ale evreilor și arabilor nu puteau fi reconciliate.
Deși majoritatea membrilor Comisiei au recunoscut necesitatea de a găsi o soluție de compromis, le-a fost greu să întrezărească o astfel de soluție, având în vedere caracterul intratabil al părților. La întoarcere, delegații a șapte țări – Canada, Cehoslovacia, Guatemala, Olanda, Peru, Suedia și Uruguay – au recomandat crearea a două state separate, evreiesc și arab, care să fie unite prin uniune economică, Ierusalimul fiind o enclavă internaționalizată. Trei țări – India, Iran și Iugoslavia – au recomandat un stat unitar cu provincii arabe și evreiești. Australia s-a abținut.
Evreii din Palestina nu au fost mulțumiți de micul teritoriu care le-a fost alocat de Comisie și nici nu au fost mulțumiți de faptul că Ierusalimul a fost separat de statul evreu; cu toate acestea, au salutat compromisul. Arabii au respins recomandările UNSCOP.
Pe măsură ce se apropia votul privind împărțirea, a devenit clar că existau puține speranțe pentru o soluție politică la o problemă care transcendea politica: refuzul arabilor de a accepta un stat evreu în Palestina și refuzul sioniștilor de a nu primi un stat. Implacabilitatea arabilor a fost evidentă atunci când reprezentanții evreilor, David Horowitz și Abba Eban, au făcut un ultim efort pentru a ajunge la un compromis într-o întâlnire cu secretarul general al Ligii Arabe, Abdul Rahman Hassan Azzam, la 16 septembrie 1947. Azzam le-a spus tranșant: „Lumea arabă nu este într-o dispoziție de compromis. Este posibil, domnule Horowitz, ca planul dumneavoastră să fie rațional și logic, dar soarta națiunilor nu este decisă de logica rațională. Națiunile nu cedează niciodată; ele luptă. Nu veți obține nimic prin mijloace pașnice sau prin compromis. Puteți, poate, obține ceva, dar numai prin forța armelor voastre. Vom încerca să vă învingem. Nu sunt sigur că vom reuși, dar vom încerca. Am reușit să îi alungăm pe cruciați, dar pe de altă parte am pierdut Spania și Persia. S-ar putea să pierdem Palestina. Dar este prea târziu să vorbim de soluții pașnice” (Henry Laurens, La Question de Palestine, Fayard, Paris 2002, vol. 2, p. 593).
Comitetul ad-hoc al Adunării Generale a ONU a respins cererea arabă pentru un stat arab unitar. Recomandarea majorității pentru împărțire a fost ulterior adoptată cu 33-13 și 10 abțineri la 29 noiembrie 1947. Planul de împărțire a fost ridicol de complicat, iar evoluția ulterioară a evenimentelor a confirmat că era un compromis din categoria celor care nu mulțumesc pe nimeni.
(sursa: https://www.un.org/unispal/document/auto-insert-208958/)
Acest lucru s-a datorat în mare parte faptului că orașele și satele evreiești erau răspândite în întreaga Palestină. În plus, standardele de viață ridicate din orașele și localitățile evreiești au atras populații arabe numeroase. Acest factor demografic a asigurat că orice împărțire va avea ca rezultat un stat evreu care va include o populație arabă substanțială. Recunoscând necesitatea de a permite o colonizare evreiască suplimentară, propunerea majorității a alocat evreilor terenuri în partea de nord a țării, Galileea, și în marele deșert arid Negev din sud. Restul urma să formeze statul arab.
Aceste granițe s-au bazat exclusiv pe date demografice. Frontierele statului evreu au fost stabilite fără a se ține seama de securitate; prin urmare, frontierele noului stat erau practic imposibil de apărat. În ansamblu, statul evreu urma să aibă o suprafață de aproximativ 14330 de km2, iar populația urma să fie de 538 000 de evrei și 397 000 de arabi. Statul arab urma să aibă 11700 de km2, cu o populație de 804 000 de arabi și 10 000 de evrei. Deși evreilor li s-a alocat o suprafață totală mai mare, cea mai mare parte a acestei suprafețe se afla în deșert.
Situația a fost complicată și mai mult de insistența majorității ONU ca Ierusalimul să rămână separat de ambele state și să fie administrat ca o zonă internațională. Acest aranjament a lăsat peste 100 000 de evrei din Ierusalim izolați de țara lor și limitați de statul arab. Criticii susțin că ONU le-a dat evreilor terenuri fertile, în timp ce arabilor li s-au alocat terenuri accidentate și aride. Acest lucru nu este adevărat. Aproximativ 60% din teritoriul statului evreu urma să fie deșertul arid din Negev.
Arabii constituiau majoritatea populației din întreaga Palestină – 1,2 milioane de arabi față de 600.000 de evrei. Evreii nu au avut niciodată șansa de a deveni majoritari în această țară, având în vedere politica restrictivă de imigrație a britanicilor. În schimb, arabii erau liberi să vină – și au venit cu miile – pentru a profita de dezvoltarea rapidă stimulată de colonizarea sionistă. Cu toate acestea, evreii erau majoritari în zona care le fusese alocată prin rezoluție și în Ierusalim.
Pe lângă cei aproximativ 600 000 de evrei, 400 000 de arabi locuiau în statul evreu creat prin împărțire. Aproximativ 92 000 de arabi locuiau în Tiberias, Safed, Haifa și Bet Shean, iar alți 40 000 erau beduini, dintre care majoritatea trăiau în deșert. Restul populației arabe era răspândită pe întreg teritoriul statului evreu și ocupa cea mai mare parte a terenurilor agricole.
Conform statisticilor britanice din Studiul asupra Palestinei din 1948, 8,6% din terenul care cuprindea statul evreu în 1948 era deținut de evrei și 3,3% de arabi israelieni. Alte 16,9 procente au fost abandonate de arabi care au părăsit țara. Restul – peste 70 % – se afla în mâinile puterii deținătoare a mandatului și a revenit sub control israelian după plecarea britanicilor.
Aceste cifre sunt înșelătoare, deoarece aproape 80 % din ceea ce a fost teritoriul istoric al Palestinei și Căminul național evreiesc, așa cum a fost definit de Liga Națiunilor, a fost rupt de britanici în 1922 și alocat în ceea ce a devenit Transiordania. Așezarea evreilor acolo a fost interzisă. ONU a împărțit restul de 20 % din Palestina în două state. Odată cu anexarea de către Iordania a Cisiordaniei în 1950, arabii controlau aproximativ 80 % din teritoriul mandatului, în timp ce statul evreu palestinian deținea doar 17,5 % (Gaza, ocupată de Egipt, reprezenta restul). Marea Britanie, incapabilă să găsească o soluție practică, a înaintat problema Organizației Națiunilor Unite, care, în noiembrie 1947, a votat pentru împărțirea Palestinei.
Evreii urmau să dețină mai mult de jumătate din Palestina, deși reprezentau mai puțin de jumătate din populația Palestinei. Arabii palestinieni, ajutați de voluntari din alte țări, au luptat împotriva forțelor sioniste, însă până la 14 mai 1948, evreii și-au asigurat controlul deplin asupra părții din Palestina alocate de ONU și, de asemenea, asupra unor teritorii arabe. La 14 mai, Marea Britanie s-a retras odată cu expirarea mandatului său, iar statul Israel a fost proclamat. A doua zi, forțele din Egipt, Transiordania, Siria, Liban și Irak au invadat țara.
Israelienii, deși mai puțin bine echipați, au reușit să se lupte cu arabii și apoi să cucerească teritorii cheie, precum Galileea, coasta palestiniană și o fâșie de teritoriu care leagă regiunea de coastă de secțiunea vestică a Ierusalimului. Medierea inițială a ONU condusă de un diplomatul suedez, contele Folke Bernadotte, a dus la un plan de pace respins de toate părțile, iar Bernadotte însuși a fost ucis de extremiști evrei în septembrie 1948. Când Israelul a obținut armistițiul final al războiului în iulie 1949, noul stat controla cu o cincime mai mult teritoriu decât prevedea planul inițial de împărțire și a respins revenirea la linia inițială de împărțire. Iordania a ocupat Cisiordania, care era o mare parte din zona atribuită de ONU statului palestinian încă nenăscut, iar peste 600 000 de refugiați arabi și-au părăsit casele într-un exod care începuse chiar înainte de mai 1948. Unii au fost forțați să plece de trupele israeliene. Guvernul israelian a refuzat să le permită acestor refugiați, care s-au adunat sub îngrijirea ONU în tabere din Gaza, Cisiordania, sudul Libanului și Siria, să se întoarcă la casele lor din Israel, iar mulți palestinieni urmau să rămână în aceste tabere pe termen nelimitat.
Victoria Israelului în război nu a adus pacea. Arabii, care erau umiliți de înfrângere și încă foarte divizați, au refuzat să recunoască statul evreu. La începutul anului 1949, națiunile arabe au anunțat o stare de război cu Israelul și au organizat un boicot economic și politic al țării. În 1949, încetarea focului mediată de ONU a lăsat statul Israel sub controlul permanent al acestui teritoriu cucerit. Plecarea a sute de mii de arabi palestinieni din Israel în timpul războiului a lăsat țara cu o majoritate evreiască substanțială.
În timpul celui de-al treilea conflict arabo-israelian – Războiul de Șase Zile din 1967 – Israelul și-a mărit din nou mult granițele, cucerind de la Iordania, Egipt și Siria Orașul Vechi din Ierusalim, Peninsula Sinai, Fâșia Gaza, Cisiordania și Înălțimile Golan. În 1979, Israelul și Egiptul au semnat un acord de pace istoric prin care Israelul a returnat Sinaiul în schimbul recunoașterii statului evreu și al păcii egiptene. Israelul și Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) au semnat un acord de pace major în 1993, care prevedea implementarea treptată a autoguvernării palestiniene în Cisiordania și Fâșia Gaza. Cu toate acestea, procesul de pace israeliano-palestinian a avansat lent, iar de-a lungul secolului XXI, luptele majore dintre evrei și palestinieni au fost reluate în Israel și în teritoriile ocupate, iar după 7 octombrie 2023 s-a produs o recrudescență teribilă. Pacea pare mai îndepărtată ca oricând…
