Un proces istoric: golănirea politicii românești

În pofida unei convingeri superficiale care totuși dăinuie, publicistica ocazională poate conține gânduri, idei, observații cu o valoare, dacă nu perenă, în orice caz, una înscrisă în durata lungă. Așa se face, de pildă , că în 21 octombrie 2014, Gabriel Liiceanu publica în pamfletul Fie-vă milă de noi, domnule Ponta! Portret «fenomenologic» (în formă de epistolă) al unui candidat la președinția României (în volumul Fie-vă milă de noi! și alte texte civile, București, Ed. Humanitas, 2014, p. 124) următoarele: „… A intrat golănismul în clasa politică. Au intrat analfabeții, tipii al căror limbaj, înregistrat pe când puneau la cale afaceri dubioase, te făceau să crezi că ai descins în inima Ferentarilor. Au intrat miniștri ai culturii și ai învățământului incapabili de un acord gramatical corect. A intrat o șleahtă de huligani publici, prezenți în fiecare seară la televizor, care făceau din cuvinte materia primă pentru minciună, sofism, amenințare, jignire. Ați transformat clovnii în vedete ale partidului și ați lăsat neamendate înjurăturile lansate de la tribună la adresa procurorilor”. 

Fără îndoială, deși de la prima apariție a acestor observații s-a scurs un deceniu, ele își vădesc pe mai departe nu numai actualitatea, ci și justețea. Chiar dacă asemenea notații dezvăluie realități descuranajte și sumbre, a le ocoli înseamnă să îți pui ochelari de cal, să fii iresponsabil civic sau, pur și simplu, aerian ori laș. 

A intrat golănismul în politica românească? Nu încape nicio îndoială. Premisele sale istorice le-a așezat din vreme puțina tradiție a școlarizării de masă, atribuibilă în mediile românești transilvane lui Gh. Șincai, „directorul școalelor românești din Marele Prințipat al Ardealului”, care a înființat, în jurul anului 1790, vreme de mai mulți ani, circa 300 de școli; și, desigur, lui Spiru Haret, care, un secol mai târziu8, școlariza, ca ministru al Instrucțiunii Publice, România extracarpatică dinainte de 1918. Cu toate meritele acestor mari inițiatori de cunoaștere instituționalizată, rămâne însă evident cât de târziu s-a împlinit munca lor eroică de a pune copiii românilor cu burta pe carte: acum abia 200, respectiv 100 de ani dintr-o istorie milenară… 

În asemenea condiții golănismul în politică devenea posibil odată cu democratizarea treptată a vieții noastre publice. Cât timp politică a însemnat aristocrație – fie ea și fanariotă – golănismul a fost ținut la respect. Odată cu divanurile ad hoc, pregătitoare ale unirii din 1859, deci odată cu sărutul lui Cuza pe obrazul lui Moș Ion Roată, sărutată a fost nu doar țărănimea chemată să se exprime prin vot în favoarea viitorului visat al țării, ci și golănia, apanaj al anonimilor neinstruiți pe cale să iasă din penumbra compactă a istoriei. 

Nu țăranii au fost, totuși, cei care s-au afirmat la scenă deschisă cât timp votul românesc a rămas selectiv și cenzitar. Ei și-au făcut cunoscute punctele de vedere, când altfel nu s-au mai putut face auziți, prin răscoalele din 1888 și, respectiv, din 1907. Prilejul era însă bun pentru ca în arenă să intre moftangiii și cetățeanul turmentat, tipuri civice surprinse cu acuratețe, în România lui Carol I, de I.L. Caragiale. Din această lume urbanizată a funcționarilor la stat și a crâșmarilor, negustorilor, misiților, impiegaților de biuro (deci a funcționarilor la stat, a conțopiștilor), provenind nu tocmai din înalta burghezie cam firavă a principatelor unite și a noului Regat Român, ci mai degrabă și mai des din zona mahalalelor,a metocurilor mănăstirești urbanizate (mitocanii) s-au recrutat purtătorii noului ethos, cinic și dezinhibat pe care un alt Caragiale, Mateiu, l-a imortalizat în chipul de neuitat al lui Gorică Pirgu, în Craii de Curtea Veche

Tot dintre aceștia au provenit și fiii de ofițeri și de popi precum Mircea Eliade și E.M. Cioran care au vertebrat în deceniul al patrulea extrema dreaptă românească adunată în preajma altui astru politic, plin de fervoare cvasireligioasă, dar asasină, Corneliu Zelea-Codreanu. Chiar dacă nu s-a încadrat cu cai și bagaje întotdeauna în mișcarea legionară, mulțumindu-se, uneori, doar să o acompanieze, această cărturărime tânără, ce îi includea și pe atâția alții, de la genialoidul Mircea Vulcănescu până la poeți ca Ion Barbu ori viitori critici literari de factură lovinesciană, ca I. Negoițescu, ori pe kantianul Constantin Noica, s-a regăsit în admirația programului celui care amesteca într-un kitsch ideologic fără precedent iia românească, asceza și fanatismul thanatic al ordinelor monahale cavalerești occidentale, Miorița și elemente de recuzită ale revoluției românești de la 1848 din Transilvania. Astfel, golănismul sincretic, brutal, ofensiv și iresponsabil, gata să dizolve în loc să construiască, a amprentat cu marca Holocaustului istoria contemporană a României, brâzdând durabil obrazul patriei pe care se lăuda vocal, ca din goarnă, că o iubește și o înalță. 

Nu mai trebuia decât dictatura proletariatului pentru a răsturna definitiv valorile în viața noastră publică. Acum, o serie de agramați ambițioși, cu fumuri inspirate de inhalații moscovite, au adoptat marxismul de nuanță stalinistă în forma sa simplificată, a propagandei prin lozinci învățate pe de rost, obținând abdicarea regală prin șantaj și cu pistolul la vedere, alergând pe coridoarele palatului cu barda după indezirabili (victima: Foriș), asasinând pe alți colegi prin împușcare pe la spate (prada: Pătrășcanu) și vârând la zdup sau asasinând-o prin lagăre aproape întreaga Românie burgheză. 

Astfel, situația diagnosticată în toamna lui 2014 de Gabriel Liiceanu nu poate fi socotită decât normală. Golănismul politic care a atins noi cote de relevanță după căderea comunismului, după încheierea tranziției către capitalism și la ani destui de la pătrunderea României în NATO și în Uniunea Europeană nu este decât o altă înfățișare a tradiției golănești pregătite de masificare, democratizare și selecția democratică dintr-o macrocomunitate lipsită atât de instrucție, cât și de tradiția neîntreruptă a exercițiului democratic. Câtă vreme școlarizarea în România va rămâne selectivă și, de fapt minoritară, lipsită de ambiția de a instrui majoritatea populară, democrația noastră parcă nici nu poate fi altfel decât golănească, cu o retorică și gesticulație degradantă sau măcar de contrast, inegală, de la caz la caz. 

Gabriel Liiceanu are dreptate, chiar dacă în 2014 își făcea iluzia că guvernul Ponta nu era decât rezultatul unui accident istoric. Dacă este accident, el se întinde pe durata unui întreg secol și foarte probabil că nu a atins încă cea mai joasă cotă de nivel. 

Folosim cookie-uri pentru a furniza o experiență mai bună de navigare. Prin continuarea navigării pe website-ul nostru, confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Confidentialitate
De acord