Adeseori actualitatea se lasă descifrată mai bine cu ajutorul unei priviri înspre trecut, fie acesta chiar unul mai îndepărtat. Judecățile de valoare intransigente la adresa relei alcătuiri a țării – de fapt a statului ca ansamblu de instituții presupus funcționale puse, în epoca modernă și contemporană, în serviciul națiunii – se regăsesc într-un trecut amplu, încă din cronicile muntenești și moldovenești din sec. al XVII-lea, adică tocmai de pe la începutul perioadei moderne. Asemenea critici sunt tocmai unul dintre semnele care marchează despărțirea de medievalitate și conturarea unui spirit critic în spațiul public românesc prin distanțarea celor care formulează criticile de realitatea statală existentă (domnitor, justiție, constituționalitate). Încă din predoslovia (prefața) la letopisețul său, Grigore Ureche pomenea mai vechii autori care „au lăsat izvod pă urmă, şi bune şi réle, să rămâie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre céle réle să să ferească şi să să socotească, iar dupre céle bune să urméze şi să să învéţe şi să să îndireptéze”. El descifra deci, în vechile lucrări istorice, un prilej de lecție, de educație de la care pornind, prin disociere valorică în virtutea unor criterii de natură morală, să se distingă ce este bine și ce este rău. Procedând astfel, trecutul putea deveni un îndreptar pentru orientarea preentului și pregătirea viitorului.
Lecția respectivă nu venea doar din cunoscuta formulare a lui Cicero – historia magistra vitae – ci și de mai aproape, din moștenirea lui Machiavelli. Lucrarea acestuia Comentarii la prima decadă a lui Titus Livius – altfel spus: la primele zece cărți din Ad urbe condita, opera istorică a vestitului latin –, 142 eseuri individuale grupate de autor în trei cărți, scrise la Florența între 1516 și 1518, dar publicate abia în 1531 și cunoscând în următorii treizeci de ani 26 de ediții succesive, tradusă în franceză încă în 1544, iar în spaniolă în 1552 a avut vreme să se răspândească în Europa și în Europa Centrală în următoarea sută de ani, dacă nu prin textul însuși, măcar ca viziune pedagogică de valorificare a trecutului popularizată de cunoscători ai operei respective (simpli călători italieni, francezi ori spanioli sau misionari franciscani, iezuiți în Ungaria și Polonia). Împărtășirea acestei viziuni umaniste de un aristocrat de la curtea Moldovei, către finalul primei jumătăți a sec. al XVII-lea, nu ar avea deci de ce să mire, mai cu seamă că acesta studiase în școli din Regatul Polon.
Ureche nu era nici primul, nici singurul autor moldovean preocupat de necesitatea de a înlătura ignoranța contemporanilor lui din țară. În cazul mitropolitului Varlaam, urgența era combaterea falselor învățături creștine și a ereziilor. Căci prima parte a sec. al XVI-lea nu venise doar cu noutatea gândirii politice a lui Machiavelli, ci și cu provocările majore al Reformei. În Predoslovie la Cartea carea să cheamă răspunsul împotriva catihismului calvinescscrisă în 1645, Varlaam își justifică imițiativa de a fi convocat un sobor al bisericilor din Moldova și Țara Românească: „Pentru care lucru îndată am chemat ş-am strâns săbor dintr-amândoao părţile, şi din Ţara Românească, şi din Ţara Moldovei; cu atâta, că doară să poată ei clăti inima voastră, ce-i întărită şi rădăcinată pre temeliia cea bună şi tară a besearicei noastre pravoslavnice, cât cuget şi socotesc, cândai cu aceaste minciuni şi amăgituri cu carile cearcă şi ispitesc în tot chipul să poată afla pe neştine prostac şi neştiutori [subl. O.P.], să-l sparie cu mărturiia svintei scripturi, carile fără de cale le-au pus şi rău le tâlcuiesc cătră a lor perire”. Pentru înaltul ierarh de la curtea lui Vasile Lupu „aceaste minciuni şi amăgituri cu carile cearcă şi ispitesc în tot chipul” trebuiau înlăturate prin cuvenita educație religioasă care să prilejuiască accesul la „mărturiia svintei scripturi”. Varlaam socotea deci insuficientă predica în biserică, îndemnând la recursul direct la lectura cărților din Biblie. Îndemnul venea, fără îndoială, ca un ecou al predicii lui Luther, al Reformei religioase, în general, care pleda pentru cunoașterea fără intermedieri a cuvântului divin direct din cărțile prin intermediul cărora acesta se revelase: Vechiul și Noul Testament.
Un an mai târziu, în 1646, tretilogofătul – adică logofătul de-al treilea al cancelariei domnești – Eustratie Berindei anunța și el o inițiativă a lui Vasile Lupu, domnitorul în scaun: „… Drept aceea, şi al nostru prea… Ioan Vasilie Voevoda Domnul… socotindu neputinţa şi slăbiciunea acestui locu [subl. O.P.] şi împuţinarea izvoarâlor Svintelor Scripturi şi altor învăţâturi şi cunoscându nevoia ce va veni şi scâdearia asupra oameniloru ce vor fi locuitori în Ţara Moldovei [subl. O.P.] fiindu fără învăţătură vor fi pururia însătaţi ca şi cumu ar fi într-un locu secetosu fără de apă, şi mai vrătosu văzându nedreptăţile şi asuprealele mişeiloru, care le facu cei neînvăţaţi şi neînţelegători, diregătorii şi giudeaţele de pare la toate scaunele Moldovei; drept aceaia, cu multî osârdie s-au nevoitu Măriia Sa de-au găsitu oameni ca aceia dascali şi filozofi, de-au scos den cărţi elineşti şi latineşti toate tocmeale ceale bune şi giudeaţele celor buni creştini şi svinţi împăraţi, carile ca o luminî lumineazî şi aratî tot lucrul celor întunecaţi şi proşti şi neînvăţaţi, ca să cunoască strâmbătateia tuturoru şi să giudice pre direptate; carele să chiamă acmu Pravilele împărăteşti”. Grija voievodului era deci mai cu seamă aceea că „fiindu fără învăţătură vor fi pururia însătaţi ca şi cumu ar fi într-un locu secetosu fără de apă, şi mai vrătosu văzându nedreptăţile şi asuprealele mişeiloru, care le facu cei neînvăţaţi şi neînţelegători, diregătorii şi giudeaţele de pare la toate scaunele Moldovei”. Pe lângă nevoia individuală, personală de cunoaștere, postulată de Eustratie în numele domnitorului căruia îi slujeam mai era și o nevoie publică imperioasă: aceea ca dregătorii și judecățile lor la toate instanțele țării judecau eronat și soluțiile juridice erau strâmbe datorită lipsei de instrucție și, implicit, a neînțelegerii juste a lucrurilor. De la cel mai înalt nivel al societății moldovenești se urmărea, deci, nu numai creșterea nivelului de educație la nivelul factorilor statali activi (în primul rând boierimea de toate nivelurile, dar și elemente din cadrul burgheziei incipiente), ci și specializarea în chestiunile administrative și de jurisprudență.
Înainte de a merge mai departe, întrebarea care se pune astăzi, la nivelul întregii societăți românești (nu doar, precum odinioară, cu privire la cea din Moldova vasiliană), este: asigură școala de toate gradele de la noi accesul neîngrădit al cetățenilor țării? Face ea față la exigențele cunoașterii asiguratoare de competențe pentru rezolvarea chestiunilor curente și de perspectivă și la un nivel de echivalență autentică cu cel obținut prin instrucția în școli străine de toate dradele? Își îndeplinește Biserica Ortodoxă – dar și celelalte biserici active în România prezentului – misiunea educativă la un nivel de exigență și de competență care califică absolvenții? Facultățile de Drept și cele de Administrație Publică, precum și cele ce alientează piața publică cu viitori demnitari, oficiale de toate gradele, răspund cum se cuvine menirii lor, alimentând funcțiile și oficiile cu oamenii cei mai competenți disponibili?
La întrebările iscate în jurul anilor 1645 – 1647 a răspuns, după circa patru secole (și după aproape două veacuri de la prima unificare efectivă și de durată, modernă, a țării), societatea românească și mediul politic din țara noastră așa cum se cuvenea și conform expectanțelor de atunci și de acum? Dacă se va fi răspuns cândva, mai suntem astăzi la nivelul dinamicii competențelor pe care îl solicită imperios ritmul evoluțiilor din jurul nostru și din România? Să fi ajuns cumva la o defazare, la crearea unor noi condiții de decalaj pe diversele planuri ale dezvoltării posibile, la o cădere nouă în barbarie și premodernitate, cum cred unii analiști? Răspunsurile, nu doar unul singur, pot veni din diverse părți; nu neapărat încurajatoare și armonice…
