În numărul 9 apărut în 5 – 11 martie 1992 al revistei clujene de cultură Tribuna, fizicianul francez devenit antropolog cultural și recomandându-se mai apoi drept filosof „heideggerian de stânga” Claude Karnoouh publica pe pagina 6 un articol intitulat Unde sunt oare capodoperele?. În el, acest prieten al românilor își amintea că, din anii 1970 deja și până în 1983, a venit repetat la noi, interesându-se „de felul cum mergeau lucrurile în România (și cu românismul), citind ziarele și revistele literare, ascultând posturile de radio care transmiteau pentru străinătate, discutând cu reprezentanții cei mai de seamă ai emigrației din toate cele patru colțuri ale lumii, și last but not least, cu acei rari intelectuali care izbuteau cu chiu cu vai să obțină o viză pentru o călătorie de câteva săptămâni”. Aceste contacte își aflau, în cele din urmă, intersecția într-un punct comun: anunțul mereu reiterat că „scriitorii din țară publicau ceea ce se putea publica, însă în sertarele lor ne așteptau adevărate comori și, de îndată ce se vor arăta și zile mai bune o să avem ce vedea… odioasa tiranie va sfârși prin a se prăbuși… și atunci din sertare vor ieși adevărate minunății! Iată însă că tirania a luat sfârșit… și tot așteptăm… și nimic sau aproape nimic nu s-a ivit…”
Pentru Claude Karnoouh în martie 1992 „Singurele texte importante ivite din sertare sunt scrise de către trei oameni care nu mai sunt în viață, Lucian Blaga, Constantin Noica și Nicu Steinhardt; lor li se alătură Anton Dumitriu…” După abia un an și două luni de la căderea dictaturii și schimbarea regimului într-o democrație ezitantă, incipientă și sfâșiată de contradicții, autorul francez făcea, grăbit, bilanțul aparițiilor memorabile din sertarele românești, declarându-se profund dezamăgit. După ce compara precaritatea scrierilor românești ieșite la iveală în acest interval – având drept autori trei decedați și un bătrân! – el trecea tacticos la compararea acestei situații de penurie literar-culturală cu cazuri occidentale celebre de opere pe cât de fascinante, pe atât de dificil ajunse la public: Ulysse de Joyce și În căutarea timpului pierdut a lui Proust, două capodopere universale apărute, totuși – să o remarcăm fără ezitare –, într-un interval mai generos de timp și, în orice caz, într-o lume a cărei democrație nu fusese încă știrbită de nimic, autorii lor evoluând în condiții de libertate civică, a gândirii și a creației de continuitate în stabilitate.
După Claude Karnoouh, improvizat ca judecător al creativității literare românești sub apăsarea dictaturii, „Manuscrisele din sertare au jucat rolul unui secret găunos: cel al eroismului absent însă, cu toate astea, afirmat, asigurând … situații dintre cele mai confortabile”. Altfel spus, în loc de a se opune fățiș tiraniei lui Ceaușescu și a acoliților săi, scritorii au preferat să mintă prin promisiunea unor opere de sertar care nu au mai ieșit niciodată la iveală. Trecând peste aporia că scrisul ar putea fi confundat cu eroismul efectiv, că opera literară sau mai larg culturală ar putea înlocui vreodată cu succes acțiunea socială și politică, deci că și-ar putea transporta performanțele – cultura, cuvântul scris – înafara propriei sfere de acțiune, acuza lui Karnoouh este transparentă: scriitorii români au mințit, nu și-au făcut datoria, complăcându-se în complicitatea cu regimul, ba chiar profitând de pe urma acestuia. Criticul carențelor de bravură românești în cultura din timpul dictaturii a mers însă, fie și insidios, cam departe, de astă dată.. Evident că o asemenea generalizare, cum este cea pe care o propune, nu are cum sta în picioare, nicăieri în lume oamenii de cultură nefiind un regiment care mărșăluiește uniform, la unison. La fel ca orice altă netezire a particularităților în vederea aducerii la un numitor comun artificial, nici aici situația nu are un corespondent exact în realitate. În plus, operele de sertar, câte vor fi fost – la noi ca la alții, multe sau puține (chiar și astăzi este încă devreme pentru un bilanț) – nu sunt în niciun caz și nici nu pot fi promisiunea unui șir constant de capodopere decât în viziunea lui Claude Karnoouh. Asemenea scrieri adunate de prin sertarele scriitorilor, răsărite din cele mai bune intenții și alcătuite după priceperea fiecărui autor în parte, pot fi de valori foarte diferite, de la modeste la bune și foarte bune. Dacă vreuna dintre ele s-ar dovedi a fi, într-adevăr, o capodoperă, purtând semnul geniului, cu atât mai bine. Dar interesul unei culturi va fi slujit și dacă o majoritate a acestor titluri s-ar mulțumi să se afirme ca niște cărți bine întocmite, utile, necesare, plăcute, apreciate, demne de stimă, fără a atinge neapărat culmile de anvergură și mare proeminență calitativă visate. Ceea ce numim capodoperă rămâne pe mai departe excepția, nicidecum regula, și ea nu survine nici în culturile cu o mare tradițieși vizibilitate universală prea frecvent.
De fapt, Claude Karnoouh s-a dovedit profund nedrept cu autorii din România comunistă. De la un an la altul în România s-au recuperat, prin grija autorilor, a moștenitorilor lor, a editorilor, o serie de cărți ținute multă vreme sub obroc, ferite de ochii cenzurii castratoare, opere acoperind mai mult de un raft de bibliotecă și făcând onoare celor care le-au scris, ca și celor care le-au tipărit, fie și cu mare întârziere. Merită amintite aici câteva dintre titlurile care restaurează demnitatea condeierilor români de sub dictatură, invalidând de la sine acuzele mustrătorului francez.
Cei mai neașteptați la acest ospăț întârziat au fost, probabil, foștii scriitori situați pe linia oficială a Partidului Comunist care, totodată, s-au dovedit și scriitori de excepție. I-am pomenit cel puțin pe Petru Dumitriu și, respectiv, pe Titus Popovici, deși li se mai puteau adăuga și alții, ca de pildă Dumitru Popescu-Dumnezeu (ultimul, redutabil prin cantitatea de volume livrate pieței, unele descriind mecanismele puterii comuniste din interior). Târziu, abia în 2004, s-a publicat megaromanul scris prin anii 1958 – 1960 de Petru Dumitriu sub titlul de Colecția de biografii… El ar putea fi, în felul său, într-un amestec de marxism sub constrângere și exuberanță creatoare fără zăgazuri, capodopera așteptată – dar ignorată – de Karnooh. Cât despre Titus Popovici, cel mai prolific scenarist de film din România comunistă, dar romancier foarte talentat al stalinismului, a lăsat și el în urmă niște cărți păstrate o vreme, știa el cât și de ce, în sertarele proprii: Cutia de ghete (1990), Cartierul Primăverii: cap sau pajură (1998) și Disciplina dezordinii (1998). Cel puțin prima dintre ele aduce ca tip de rememorare fals ficțională cu romanul Ne întâlnim la judecata de apoi de Petru Dumitriu, publicat în exil, dar tipărit relativ prompt, după căderea lui Ceaușescu, și la noi (1992).
Din ceeași familie a docililor politic, dar cu o trezire din „somnul dogmatic” îndată ce s-a putut, în anii 1960 -1970, a fost și poetul A.E. Baconsky, al cărui roman Biserica Neagră evocând în registrul unei contra-utopii realitățile comunismului românesc, a apărut întâi în Occident, și abia după revoluție și în România (1990).
Din vremea primului stalinism a fost publicat și romanul lui Ion Eremia, Gulliver în țara minciunilor (1992), scris între 1956-1958 spre a fi trimis în Occident, dar sechestrat în țară și nepublicat până după revoluție.
S-au recuperat circa o mie de pagini și din laboratorul ultimului roman al Hortensiei Papadat-Bengescu, ctitoră a romanului românesc modern. Străina (2013) scris în anii 1950, dispărut în mod straniu și recuperat din diverse surse fără a deține până astăzi o versiune completă, deși se știa că autoarea își terminase cartea.
Pentru Claude Karnoouh nici Levantul (1990) lui Mircea Cărtărescu, epopee burlescă aparținând unui scriitor reprezentativ pentru generația care a înfăptuit revoluția, nu pare să fi fost un eveniment literar; pesemne pentru că el aștepta niște romane neorealiste în care mărturisirile despre epoca dizolvată să arunce anateme teribile și să fie expresive retorico-stilistic măcar pe cât fuseseră după război în Franța romanele lui Louis Ferdinand Céline.
Amintirile lui Belu Zilber, totodată eseu de teorie politică incisiv la adresa stalinismului pe care autorul îl servise cu abnegație, au fost publicate postum, în 1991, cu titlul Monarhia de drept dialectic, sub pseudonimul de Andrei Șerbulescu. Ele au fost scrise după 1964, când Zilber a fost eliberat din închisoare, fiind rescrise într-o versiune secundă, după ce Securitatea i-a furat din casă memorialistului prima versiune în 1970.
Eseul critic la adresa comunismului românesc, Cetatea totală (1982), citit la Europa liberă în serial înainte de 1989, a apărut semnat de autorul său sas cu pseudonimul de Constantin Dumitrescu în 1992.
Din Constantin Noica – căruia Claude Karnoouh îi recunoștea en passant reprezentativitateac – încă mai continuă și acum să apară volume de eseuri inedite, alcătuite în anii 1970 – 1980 ca foiletoane pentru revistele Cronica și România literară, semnalând că tezaurul moștenirii sale este departe de a se fi epuizat. Dar revelația sub raport social și politic au constituit-o Manuscrisele de la Câmpulung.Reflecții despre țărănime și burghezie (1997), alcătuite în domiciliul obligatoriu de la Câmpulung Muscel, între 1951 – 1953. S-a completat parțial și cartea sa confiscată la arestarea filosofului, în 1958, Anti-Goethe, cu încă trei capitole față de prima apariție, cea din anii 1970. Dar mai rămâne de regăsit al doilea dintre cele două volume manuscrise aproape în întregime, semn că nici acum „sertarele” nu și-au dezvăluit integral comorile care, după Claude Karnoouh, sunt ca inexistente.
Nici recuperările din istoriografie nu au lipsit. Un exemplu: Sorin Șipoș și Ioan-Aurel Pop au publicat volumul Silviu Dragomir şi dosarul Diplomei cavalerilor ioaniţi (2009), recuperând un text critic sever ținut la index până atunci al istoricului Silviu Dragomir, fiindcă neconvenabil politicii oficiale a țării. Din alți autori însă recuperările s-au ținut lanț, cum este cazul lui Gh.I. Brătianu, ale cărui studii înnoitoare, fundamentale, despre regimul de stări au fost tipărite abia după 1989, în două volume (Sfatul domnesc și adunarea stărilor în Principatele române: 1995; Adunările de stări în Europa și în Țările Române în evul mediu: 1996).
Sunt doar câteva mostre semnificative dintr-o listă mereu în curs de completare, dar care infirmă pesimismul persiflant, cam nerăbdător și neînțelegător cu o cultură abia ieșită din chingile ceaușismului și căutându-și ritmul de armonizare cu posibilitățile deocamdată imprevizibile, pe atunci, ale noului tip de economie capitalistă, la începutul anilor 1990. Măcar pentru că între titlurile amintite există și unele de mare relief, capodopere sau nu… Să nu ne pierdem deci cu firea în fața oricăror critici venite din străinătate, după cum nici să ne izolăm în vreo trufașă autarhie nu este soluția. Să alegem acele critic care sunt bine cumpănite și rezonabil argumentate. Altminteri vom rămâne într-o veșnică periferie privită din exterior cu neobosit scepticism.
