Scrutinul din 27 octombrie poate încheia un mandat. Mult mai greu va fi să încheie o logică a puterii în care securitatea justifică războiul fără sfârșit, iar războiul justifică perpetuarea conducerii.
Premierul care cere un nou mandat pentru a ne apăra de propriul bilanț
Benjamin Netanyahu cere din nou încrederea unei țări căreia i-a promis securitate și care a cunoscut, sub conducerea sa, catastrofa din 7 octombrie 2023. După trei ani de războaie, mobilizare și polarizare, argumentul său electoral rămâne indispensabilitatea: pericolele sunt prea mari pentru ca Israelul să-și permită alt conducător. Este o formulă politică remarcabil de rezistentă. Eșecul protecției devine justificarea prelungirii mandatului protectorului.
Alegerile din 27 octombrie vor testa câtă putere de convingere mai are această formulă. Miza lor depășește însă supraviețuirea celui mai longeviv premier israelian. În joc se află capacitatea Israelului de a transforma superioritatea militară într-o ordine politică suportabilă, pentru propriii cetățeni și pentru vecinii săi. Un stat poate câștiga confruntări, elimina comandanți inamici și ocupa teritorii fără să devină, prin aceasta, mai sigur pe termen lung.
Dificultatea acestor alegeri este că o parte importantă a opoziției contestă omul care conduce țara, dar ezită să conteste premisele după care acesta o conduce. Netanyahu ar putea pierde puterea lăsându-le succesorilor săi propriul vocabular, propriile tabuuri și propriile războaie.
Opoziția, captivă propriilor veto-uri
În estimarea electorală a The Economist, în versiunea actualizată la 16 octombrie, Likud și Yashar, partidul fostului șef al Statului Major Gadi Eisenkot, sunt aproximativ la egalitate, cu circa 22 de mandate fiecare. Blocul Netanyahu se situează sub pragul de 61 de locuri necesar unei majorități în Knesset. Aceste cifre nu anunță însă o alternanță sigură. Sistemul proporțional, pragul electoral de 3,25% și negocierile dintre partide fac ca diferența dintre un avantaj în sondaje și un guvern funcțional să fie considerabilă, mai ales atunci când singurul consens al unei tabere este identitatea celui pe care dorește să-l înlăture.
Netanyahu dispune de un avantaj pe care adversarii săi nu l-au neutralizat: aliații săi știu cu cine vor să guverneze. Opoziția știe mai ales cu cine refuză să guverneze. Iar aceste refuzuri riscă să se anuleze reciproc.
Cazul partidelor arabe, analizat de The Economist, este relevant în acest sens: în octombrie, inclusiv Lista Comună și-a exprimat disponibilitatea de a contribui la înlocuirea actualului guvern, eventual prin susținerea din exterior a unei formule alternative. Ra’am, condus de Mansour Abbas, are deja experiența participării la coaliția constituită în 2021. Totuși, principalele formațiuni ale opoziției evreiești rămân fie ostile cooperării, fie deliberat ambigue, în timp ce democrații lui Yair Golan constituie excepția explicită, pentru că sunt singurii care susțin colaborarea cu partidele arabe.
Contradicția este greu de ocolit: reprezentanții unei cincimi din populație pot deveni indispensabili aritmetic și inacceptabili politic. O opoziție care invocă salvarea democrației, dar acceptă delegitimarea participării cetățenilor arabi la guvernare, își subminează simultan credibilitatea și șansele. Netanyahu nici măcar nu trebuie să obțină majoritatea pentru a beneficia de această contradicție. Îi poate fi suficient să împiedice formarea alteia.
Opoziția riscă să câștige în termenii lui Netanyahu
Campania arată cât de îngust a devenit spațiul politic al compromisului. Într-un articol despre folosirea inteligenței artificiale în alegeri, The Economist descrie un material realizat pentru partidul lui Bezalel Smotrich, în care Eisenkot apărea într-o întâlnire fictivă cu Mahmoud Abbas. Intenția era discreditarea candidatului prin asocierea cu interlocutorul palestinian. Dincolo de problema falsului, mesajul este semnificativ: simpla imagine a dialogului trebuie să funcționeze ca probă a unei slăbiciuni.
Tehnologia amplifică aici o degradare politică preexistentă: când negocierea devine compromițătoare în sine, candidații sunt împinși să concureze în promisiuni de fermitate. Rămâne foarte puțin loc pentru întrebarea esențială: ce rezultat politic trebuie să producă această fermitate?
Eisenkot oferă totuși o alternativă care merită luată în serios. După cum arată profilul său publicat de The Economist, experiența militară îi permite să critice conducerea războiului fără a putea fi expediat cu ușurință în categoria pacifiștilor naivi. A participat la cabinetul de război, apoi l-a părăsit, criticând absența deciziilor strategice. Moartea fiului său în Gaza conferă intervențiilor sale o gravitate personală evidentă, fără să reprezinte, desigur, o garanție a justeții programului politic.
Limitele alternativei sunt însă la fel de importante. Eisenkot s-a pronunțat împotriva unui stat palestinian, iar asupra unor dosare de securitate se situează foarte departe de stânga. Așa cum argumentează Amos Harel în Foreign Affairs, există posibilități reale de schimbare sub un alt guvern, dar ele ar fi probabil graduale. O altă conducere ar putea restrânge violența coloniștilor, negocia aranjamente de securitate și accepta compromisuri pe care Netanyahu și le-a făcut politic imposibile. Nu există însă temei pentru a anticipa o convertire spectaculoasă a centrului israelian la un proiect de pace.
Distincția contează: înlocuirea premierului poate deschide o fereastră politică, dar nu produce automat voința de a o folosi.
Cine plătește pentru statul mobilizării permanente?
În spatele competiției electorale se află o dispută despre sustenabilitatea statului. Războiul prelungit solicită rezerviști, resurse bugetare, capacitate administrativă și încredere publică. Distribuirea acestor obligații a devenit profund conflictuală, mai ales în raport cu partidele ultraortodoxe și cu rezistența comunităților pe care le reprezintă față de serviciul militar.
În analiza sa despre „cele două Israeluri”, publicată de Foreign Affairs, economistul Eran Yashiv descrie tensiunea dintre economia competitivă, conectată la piețele și cercetarea internațională, și sectoarele dependente de instituții educaționale segregate, participare redusă la muncă și redistribuire bugetară. Această schemă nu trebuie transformată într-o caricatură a comunităților religioase. Ultraortodocșii și naționaliștii religioși nu sunt unul și același grup, iar diferențele din interiorul lor contează. Nici marginalizarea economică a cetățenilor arabi nu are aceleași cauze: discriminarea și subinvestiția publică joacă un rol central.
Problema politică rămâne însă aceasta: poate fi menținută o economie avansată dacă educația, obligațiile civice și accesul la oportunități sunt împărțite între sisteme tot mai separate? Israelul are nevoie de cercetători, medici, ingineri și antreprenori inclusiv pentru superioritatea sa militară. Aceștia sunt și cetățenii cu cele mai multe posibilități de a pleca. Deteriorarea instituțiilor și izolarea internațională pot afecta tocmai baza umană și economică a puterii pe care guvernul o celebrează.
În analiza dedicată mizelor pe termen lung ale scrutinului, The Economist surprinde această contradicție: o țară a cărei securitate depinde de capacitatea de inovare nu își poate trata la nesfârșit educația și coeziunea socială drept monedă de schimb pentru supraviețuirea unei coaliții.
Când teritoriul devine misiune sacră
Există și o radicalizare ale cărei consecințe depășesc calculele bugetare. Reportajul lui Nicolas Pelham despre transformările religioase din Israel îi descrie pe activiștii de pe Muntele Templului/Haram al-Sharif care urmăresc schimbarea ordinii religioase și politice. Sunt curente minoritare, dar sprijinite de personalități influente. Ar fi exagerat să identificăm aceste grupări cu iudaismul sau cu întreaga societate israeliană, însă ar fi la fel de greșit să le tratăm ca pe un folclor fără efecte.
Când un litigiu teritorial este convertit într-o misiune sacră, compromisul devine mult mai greu de legitimat. Iar acțiunile care modifică echilibrul unui loc sfânt pot afecta relațiile cu Iordania și pot mobiliza ostilitate în întreaga lume musulmană. O minoritate radicală, protejată politic, poate produce costuri strategice pe care majoritatea țării nu le-a ales.
Prin această combinație de influență instituțională și presiune ideologică, extremismul poate limita opțiunile oricărui viitor guvern. Chiar și un premier dispus la compromis va trebui să confrunte grupuri pentru care retragerea, negocierea sau împărțirea suveranității reprezintă forme de trădare.
Puterea militară nu cumpără singură un loc în regiune
Această legătură dintre politica internă și cea regională este decisivă. Israelul continuă să dețină capacități militare, tehnologice și de informații excepționale. Cooperarea cu unele state arabe are interese reale în spate și nu dispare printr-o declarație de condamnare. Totuși, utilitatea strategică a Israelului pentru un partener nu echivalează cu disponibilitatea acelui partener de a-i susține public politicile.
Normalizarea cu Arabia Saudită ar reprezenta un câștig major, dar nu poate fi presupusă ca recompensă inevitabilă a forței. Poziția saudită continuă să lege stabilirea relațiilor de perspectiva statalității palestiniene. După cum arată relatarea Reuters despre condiționările acordului americano-saudit, chiar presiunile americane pentru extinderea Acordurilor Abraham se lovesc de această condiție.
De aici rezultă o contradicție strategică: Israelul aspiră la integrare regională, în timp ce politicile care închid perspectiva unei soluții palestiniene îi sporesc costul diplomatic. Cooperarea discretă împotriva unei amenințări comune poate continua. Construirea unei ordini regionale acceptate presupune însă mai mult decât convergențe militare temporare.
Relația cu Washingtonul are aceeași complexitate. Sprijinul american rămâne esențial, dar interesele Statelor Unite și ale guvernului israelian nu coincid automat. Un președinte american poate susține Israelul și, simultan, poate dori încheierea unui conflict pe care premierul israelian preferă să-l mențină deschis. Pentru un eventual succesor al lui Netanyahu, această diferență ar putea oferi spațiu diplomatic, dar putea produce și constrângeri incomode.
În Liban și Siria, un guvern nou ar putea explora aranjamente de securitate care să reducă dependența de operațiuni repetate și de prezențe militare prelungite. În Gaza, problema rămâne existența unei ordini politice și administrative viabile, protejarea populației civile și împiedicarea refacerii capacității Hamas de a comite atacuri. În Cisiordania, limitarea violenței coloniștilor și a expansiunii teritoriale ar reprezenta un test imediat al autorității statului.
Niciuna dintre aceste schimbări nu presupune că amenințările sunt imaginare sau că adversarii Israelului vor deveni conciliatori. Presupune însă recunoașterea limitelor instrumentului militar. Distrugerea unei capacități ostile poate fi necesară, iar reproducerea la nesfârșit a condițiilor care generează ostilitate nu constituie o strategie de securitate suficientă.
Trei scenarii și o iluzie de evitat
Pentru 27 octombrie și săptămânile următoare, trei scenarii merită urmărite.
Primul este refacerea unei majorități în jurul lui Netanyahu. Sondajele arată că acastă variantă este dificilă, dar nu imposibilă. Mobilizarea electorală, trecerea sau ratarea pragului de către partidele mici și negocierile ulterioare pot modifica echilibrul. Un asemenea rezultat ar fi probabil prezentat drept validare populară a direcției actuale și ar întări partenerii naționaliști și religioși ai premierului.
Al doilea este o coaliție alternativă, eventual dependentă de susținerea partidelor arabe. Aceasta ar putea începe repararea instituțiilor, reechilibrarea obligațiilor sociale și reducerea unor tensiuni externe. Fragilitatea sa ar proveni însă chiar din diversitatea care o face posibilă. Dacă își amână toate deciziile dificile pentru a evita destrămarea, riscă să administreze inerția moștenită.
Al treilea este blocajul: Netanyahu fără majoritate, adversarii săi fără acord, iar țara prinsă într-o nouă perioadă de interimat și negocieri. Acesta este scenariul care arată cel mai bine de ce înfrângerea electorală a premierului și plecarea lui din funcție nu sunt sinonime. De aceea, indicatorul decisiv în seara alegerilor va fi numărul mandatelor care pot fi reunite într-o formulă de guvernare, nu simplul clasament al partidelor.
Cel mai prudent pariu este că o eventuală alternanță ar produce inițial schimbări mai vizibile în guvernarea internă și în stilul diplomatic decât în pozițiile fundamentale asupra conflictului palestinian. Tocmai aici se află iluzia de evitat: un limbaj mai rezonabil și o relație mai bună cu partenerii externi pot fi confundate cu o schimbare de strategie. O politică nesustenabilă poate fi administrată și de oameni mai competenți.
Ieșirea din epoca Netanyahu începe după numărarea voturilor
Alegerile nu vor anula trauma din 7 octombrie, devastarea Gazei sau neîncrederea acumulată. Pot însă decide dacă aceste experiențe devin argumente pentru refacerea responsabilității politice ori justificări pentru suspendarea ei perpetuă.
Netanyahu cere să fie judecat prin pericolele pe care promite să le țină la distanță. Adversarii săi ar trebui să-l oblige să răspundă și pentru viitorul pe care îl face imposibil. Iar dacă vor câștiga, aceeași întrebare li se va aplica lor: ce ordine politică pot construi după folosirea forței?
Israelul dispune încă de resursele necesare pentru a-și schimba traiectoria. Societatea sa păstrează capacitate de mobilizare, instituții care opun rezistență și resurse intelectuale și economice considerabile. Dar aceste avantaje nu sunt inepuizabile, iar alegerile nu le pot conserva prin simplul fapt că există.
La 27 octombrie, israelienii pot retrage încrederea unui premier. Ieșirea din epoca Netanyahu va începe cu adevărat atunci când guvernarea va înceta să confunde menținerea țării în stare de mobilizare cu asigurarea viitorului ei. Altfel, premierul poate pierde alegerile, însă doctrina sa poate primi încă un mandat.
