Tocmai am parcurs, cu mult folos și nostalgie (căci eram un modest doctorand la Sorbona, în Parisul anilor 90) cartea lui Anne Lauvergeon, La Promesse (Grasset, 2024). E vorba despre o biografie ”interactivă” a lui François Mitterand, scrisă de cea care, la numai 31 de ani, a devenit consilierul său prezidențial („sherpa”) însărcinat cu pregătirea reuniunilor G7. După experiența la palatul Elysée, autoarea avea să se profileze – ca lider al unor mari companii franceze (Alcatel, Areva etc) – drept una dintre cele mai influente femei din UE, ocupând mulți ani poziții înalte în topul revistei Forbes.
Eroul ei, cel mai proeminent om politic al Franței de după generalul De Gaulle, avea o cultură de dreapta (formată în jurul marilor scriitori grupați în anii 30-40 în jurul publicației Nouvelle Revue Française și în școli catolice), vădind, pe de altă parte, un ”suflet” de stânga (care l-a determinat, din rațiuni tactice, să treacă până și linia roșie a unei alianțe între socialiști și comuniști. A traversat răbdător toate deșerturile opoziției. A fost un intelectual de mare rafinament, cu o frazare perfectă, într-o elită politică deloc lipsită de asemenea figuri. A supraviețuit cu eleganța lui de ”sfinx” și celor două coabitări cu premieri de dreapta (gaullistul Chirac și ”orleanistul” Edouard Balladur). Tot Mitterand e cel care i-a spus într-o zi tinerei sale colaboratoare că ”un centrist e cineva care nu e nici de dreapta, nici de stânga”.
Fraza aceasta m-a pus pe gânduri. Ar merita să reflectăm asupra ei în cercul de colaboratori ai platformei noastre. Centrul-stânga și centrul-dreapta concentrează moderații dintr-un regim politic în care alternanța dintre dreapta și stânga se produce regulat, la cel mult două cicluri electorale. Întrucât Constituția României desenează un regim mai curând parlamentar – cu atribuții importante acordate magistraturii prezidențiale – e cazul să ne întrebăm dacă pledoaria noastră pentru ”centrism”, la capătul a 12 ani de existență (in)formală a Uniunii Social Liberale, nu tinde să ofere un alibi democratic acestei formule inspirate de Dan Voiculescu. Ea nu s-a dovedit rea pentru că a fost inspirată de acest personaj cameleonic și infracțional din interminabila noastră ”tranziție” post-comunistă, cât pentru că a confuzionat electoratul, a amestecat valorile până la indistincție și a deghizat democratic un duopol partinic menit – sau măcar dornic – să se eternizeze la putere. Putem și trebuie să cultivăm moderația politică, deci să respingem principial toate formele de extremism. Nu vom putea exercita această convingere civică decât atunci când dreapta și stânga se vor separa, adică vor intra din nou într-o competiție electorală directă, asumată și consecventă. Dacă această condiție prealabilă și consecința ei, alternanța la guvernare, nu va fi îndeplinită, orice pledoarie pentru ”centrism” va suferi de o periculoasă ambiguitate axiologică și pragmatică. Nu cred că platforma la care contribuim are doar rolul de face pedagogie în științele politice (adică vulgarizare doctrinară). Mi-aș dori ca textele noastre să alimenteze o dezbatere civică reală și eficientă, cu ochii pe realitatea imediată a societății românești, mai cu seamă că ne aflăm nu doar într-un context internațional și regional ”complicat”, ci și într-un an electoral cu efecte de durată la nivelul democrației autohtone serios avariate la capătul acestuai deceniu de ”consens” johannist. Sper că ”provocarea” pe care o lansez ne va ajuta să ne definim mai clar obiectivele și aștept cu interes reacția colegilor noștri.
