Arcul Carpaților a fost, de-a lungul istoriei, un zid natural de apărare, protejând teritoriile românești de invaziile succesive dinspre est și vest. Munții au constituit un obstacol major pentru marile armate, oferind principatelor românești un avantaj defensiv semnificativ. În timpul invaziilor otomane și mongole, acești munți au servit drept barieră, iar în perioadele moderne, au jucat un rol crucial în conflictele mondiale. Astăzi, un rol similar pare să fie atribuit unor state precum Ungaria, România, Bulgaria și Grecia, care formează o barieră geopolitică la granița estică și sudică a Uniunii Europene. România găzduiește baze NATO și sisteme defensive avansate, fiind un punct strategic important, în timp ce Ungaria, deși menține o poziție echilibrată față de Rusia, rămâne parte a mecanismelor de apărare ale UE și NATO. Bulgaria contribuie la securitatea flancului sudic al UE și la stabilitatea regiunii Mării Negre, iar Grecia este un actor-cheie în Balcani și în zona mediteraneană. În ciuda acestor roluri strategice, rămâne întrebarea dacă aceste state sunt tratate ca părți esențiale ale arhitecturii de securitate a Occidentului sau doar ca pioni în marile jocuri geopolitice.
Un exemplu recent care reflectă aceste dinamici este respingerea candidaturii lui Călin Georgescu la alegerile prezidențiale din România. Deși Georgescu nu reprezenta o alternativă credibilă sau viabilă pentru conducerea țării, eliminarea sa rapidă din cursă arată cât de rigid și controlat este peisajul politic românesc. Acest episod nu este despre Georgescu ca persoană, ci despre realitatea că orice discurs alternativ – indiferent de calitatea sa – este eliminat fără o dezbatere autentică. Astfel, România continuă să fie un pion geopolitic, obligată să urmeze o linie dictată de partenerii strategici, fără o marjă reală de manevră în definirea propriei politici externe.
Pe fondul acestor realități, viitoarea conducere politică a României va avea un rol esențial în definirea direcției geopolitice a țării. Un lider care ar opta pentru o poziție echilibrată între UE și SUA ar putea consolida suveranitatea României, evitând capcana unei subordonări totale față de una dintre marile puteri. România trebuie să rămână un partener strategic al NATO și UE, dar fără a accepta automat toate deciziile dictate de Bruxelles sau Washington. Este crucial ca politica externă românească să fie ghidată de interesele naționale, nu doar de directivele alianțelor din care face parte. Aceasta nu înseamnă o distanțare de partenerii occidentali, ci o abordare mai pragmatică și mai atent calibrată, în funcție de realitățile regionale și globale.
De asemenea, relația României cu statele din regiune trebuie să fie consolidată. O colaborare mai strânsă cu Bulgaria, Grecia și chiar Ungaria, în ciuda diferențelor politice, ar putea oferi mai multă greutate poziției României în structurile europene și transatlantice. Așa cum Arcul Carpaților a fost o pavăză naturală împotriva cotropitorilor în trecut, aceste state joacă astăzi un rol similar în echilibrul geopolitic european. Fie că sunt o barieră defensivă activă, fie că sunt parte dintr-o strategie de evitare a unei confruntări directe între marile puteri, poziția lor rămâne esențială în dinamica de securitate a Occidentului.
Dacă analizăm precedentul istoric, vedem că marile puteri nu au ezitat să facă astfel de compromisuri. Pactul Ribbentrop – Molotov, Conferința de la Ialta – exemple în care soarta unor state a fost decisă fără ca acestea să aibă un cuvânt de spus. Poziția geostrategică a României, Bulgariei, Ungariei și Greciei le-ar putea transforma într-o zonă tampon, limitând expansiunea occidentală spre est, dar și menținând Rusia la distanță. Totuși, există și argumente solide împotriva acestui scenariu. În primul rând, aceste state sunt membre NATO și UE, iar o înțelegere care le-ar slăbi poziția ar afecta credibilitatea acestor alianțe. În al doilea rând, ele au o importanță strategică semnificativă pentru Occident: România și Bulgaria sunt esențiale pentru securitatea Mării Negre, iar Grecia controlează rutele din Mediterană. De asemenea, opoziția internă și riscul instabilității politice sunt factori de luat în considerare – populațiile acestor state sunt în general pro-occidentale, iar orice tentativă de a le transforma într-o zonă tampon ar putea provoca proteste și instabilitate. NATO ar avea de suferit, iar Rusia ar putea interpreta acest lucru ca pe o oportunitate strategică.
Deși există semnale care sugerează o posibilă marginalizare a acestor state, realitatea geopolitică face ca sacrificarea lor explicită să fie puțin probabilă. Însă, o variantă mai subtilă – prin reducerea sprijinului militar și economic sau prin evitarea implicării directe în apărarea lor – rămâne un scenariu demn de analizat. Totul depinde de evoluțiile din Ucraina și de dorința Occidentului de a menține o confruntare de lungă durată cu Rusia. În acest context, viitoarea conducere a României trebuie să adopte o poziție fermă și echilibrată, pentru a evita atât subordonarea oarbă față de marile puteri, cât și izolarea pe scena internațională. România nu trebuie să fie doar un scut, ci un actor care își definește singur rolul în regiune.